Creuzetul ideologic al României Mari
Constelațiile sociale ale României antebelice au fost mai degrabă patriarhal-comunitare decât impersonal-instituționale. În societatea acelor timpuri, prima statutul și nu clasa, iar valorile și obiceiurile țărănești își lăsau amprenta asupra mentalităților și simbolurilor politice.
Printre lucrurile care au contribuit la transformarea culturii politice române într-una sincretică și potențial explozivă s-au numărat absența unei autorități supranaționale a BOR după model papal, întârzierea adoptării acelor „ritualuri ale modernității” și nevoia de a prelua în pripă modele occidentale, fără vreo ajustare la condițiile existente.
Individualismul, societatea civilă, separarea puterilor și garantarea drepturilor civile au fost adesea luate în derâdere de către o elită politică interesată mai mult de înavuțirea rapidă, privilegii și ascensiune socială decât de transformarea României într-o societate modernă de tip occidental. În acest context, mișcarea socialistă era cea care proclama valori legate de modernitate, cu o definiție pozitivă a ideologiilor și valorilor de clasă.
Ca urmare a victoriei Antantei și înfrângerii Puterilor Centrale, România a ieșit din Primul Război Mondial semnificativ mai mare decât fusese înainte: Transilvania (anterior o provincie a Austro-Ungariei administrată de la Budapesta), Basarabia și Bucovina au devenit toate părți ale marelui regat român. În 1919–1920, noile granițe au fost confirmate și garantate prin tratatele de la Versailles, Neuilly și Trianon.
Aceste evenimente au determinat schimbări deopotrivă geografice și demografice: dintr-o populație de aproximativ 7.7 milioane în 1914, România post-Trianon aproape că s-a dublat la 16.5 milioane în 1922, din care minoritățile etnice alcătuiau un sfert. Mai mult, odată cu încorporarea Transilvaniei, care era relativ mai industrializată, clasa muncitoare a României—și deci activitățile ei socialiste—a sporit, în special în Valea Jiului și în orașe precum Cluj-Napoca, Brașov, Reșița și Timișoara.
Pentru prima dată în istoria ei, țara deținea zone cu tradiții consistente, puternice de activism proletar. Așadar, în vreme ce la începutul secolului XX viziunea unei revoluții socialiste fusese pur și simplu un vis intelectual, cu prea puțini muncitori care să-l îmbrățișeze, după Primul Război Mondial, sub impactul Revoluției bolșevice și al experimentului sovietic din Ungaria anului 1919, fermentul revoluționar din România a devenit unul autentic nu doar în regiunile vestice ale țării, ci și în cele estice, în special în Moldova, Basarabia și Bucovina.
Frământările revoluționare asociate cu stânga radicală pro-sovietică au generat în schimb o radicalizare a mișcărilor naționaliste de dreapta. Concomitent, complexitatea politicilor educaționale ale noului stat român și creșterea populației studențești au ajutat recrutarea la stânga a minorităților etnice (mai ales evreii).
Comunismul și fascismul au apărut în România în mod simultan, primul, ca un urmaș înstrăinat al mișcării socialiste de dinainte de 1918, cel de-al doilea, ca odraslă a dreptei naționaliste etnocentrice a țării. În pofida acuzațiilor reciproce și frecventelor ciocniri, ambele extreme au fost de la bun început ostile în chip visceral aranjamentelor democratic-constituționale existente și au detestat fără menajamente democrația pluralistă modernă.
Atât extrema stângă, cât și extrema dreaptă au considerat că instituțiile burgheze sunt străine de interesele reale ale României: comuniștii le-au perceput ca pe niște mecanisme capitaliste de cooptare a muncitorilor într-un sistem social, politic și economic injust; iar fasciștii erau convinși că valorile pieței și parlamentarismul sunt complet incongruente cu aspirațiile românești reale.
Nașterea fascismului românesc s-a petrecut sub semnul anticomunismului turbat, antisemitismului și xenofobiei, combinat, printr-un amestec propriu, cu o spiritualitate ortodoxă misticoidă, o pasionată cultivare a tradițiilor rurale și respingerea instituțiilor liberale și politicii democratice. Pentru A. C. Cuza, unul din ideologii de frunte ai proto-fascismului românesc, și discipolul său Corneliu Zelea Codreanu, capitalismul nu era nimic altceva decât un atac la adresa sufletului național, având evreii drept principali responsabili pentru situație.
Bolșevismul, cu al său exaltat internaționalism, a fost denunțat de către extrema dreaptă ca un alt complot evreiesc menit să distrugă valorile românești și să promoveze interesele unui grup ezoteric de conspiratori. Așa cum au stat lucrurile și cu extrema dreaptă poloneză, dreapta românească era obsedată de rolul evreilor în capitalism și comunism, și a văzut liberalismul și bolșevismul drept două fețe ale aceluiași tip de atac la adresa virtuților primordiale ale națiunii...