Gh. Cojocaru: Speranța oamenilor se leagă de ajutoarele oferite de autoritățile române

Istoricul Gheorghe Cojocaru a stat de vorbă cu Vasile Botnaru despre relațiile moldo – române , pornind de împlinirea la 5 aprilie a 30 de ani de la semnarea acordului dintre România și Uniunea Sovietică – în care atunci, mai era inclusă și Moldova:

 

Gheorghe Cojocaru: „La 5 aprilie 1991, președinții Ion Iliescu și Mihail Gorbaciov semnau la Moscova Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie între România și URSS, care înlocuia Tratatul sovieto-român din 1970, valabil până în 1995, dar a cărui revizuire era dictată de prefacerile de anvergură prin care trecea întreg blocul estic, nu numai cele două țări. Mai multe clauze din acel tratat au stârnit reacții extrem de critice în presa internațională și în cea din România.”

Europa Liberă: Relațiile româno-sovietice întotdeauna ținteau, de fapt, o singură problemă – nu cumva să aibă pretenții teritoriale România față de Moldova Sovietică, fie și în epoca gorbaciovistă, și semnatarii acelui tratat la sigur își luau vânt pentru cel puțin 50 de ani, dar n-a fost să fie. Avem o Românie astăzi membră NATO și Uniunea Europeană, care garantează, de fapt, lipsa de pretenții teritoriale, spun unii analiști. Dvs. ați spun adineauri că tratatul semnat de Ion Iliescu și Mihail Gorbaciov a stârnit critici. Ce prevederi anume au fost contestabile?

Gheorghe Cojocaru: „Prin semnăturile celor doi președinți, România și Uniunea Sovietică se obligau să respecte frontierele și integritatea teritorială a tuturor statelor europene, angajându-se să nu participe la nicio alianță îndreptată una împotriva alteia și să se consulte în cazul apariției unor situații care puteau să aducă vreo atingere intereselor lor de securitate.

În acord se prevedea explicit instituirea unui mecanism de consultări la cel mai înalt nivel politic în cele mai importante chestiuni ale vieții internaționale. Criticile au vizat în special aceste clauze, observându-se că URSS se putea prevala de prevederile controversate ale tratatului pentru a împiedica ralierea României la un grup de state sau la o alianță considerată ostilă de autoritățile sovietice. În consecință, tratatul n-a fost ratificat de Parlamentul României, iar după prăbușirea Uniunii Sovietice și-a pierdut orice semnificație.”

Europa Liberă: Așa cum spuneați adineauri, tratatul a fost semnat în vreme de fierbere revoluționară pe la periferia Uniunii Sovietice, fostele țări socialiste, dar și fostele republici sovietice unionale își căutau identitatea non-sovietică. Semnarea tratatului sovieto-român a fost o surpriză pentru autoritățile de la Chișinău? Cum a reacționat atunci conducerea Republicii Moldova față de acest tratat semnat de Iliescu? Întreb, pentru că Iliescu totuși mai genera niște iluzii unioniste sau nu-i așa?

Gheorghe Cojocaru: „În primul rând, semnarea tratatului n-a luat prin surprindere conducerea de la Chișinău. Înainte de semnare, Chișinăul a fost vizitat de ministrul de externe Adrian Năstase, care l-a informat pe președintele Mircea Snegur despre parafarea tratatului sovieto-român la Moscova, prilej cu care s-a discutat despre necesitatea unui acord direct între cele două state românești.

După semnarea tratatului, președintele Ion Iliescu l-a primit la București pe ministrul de externe al Republicii Moldova, Nicolae Țâu, pe care l-a asigurat că acordul de la Moscova deschidea perspective și pentru colaborarea directă între cele două maluri ale Prutului. Spre deosebire însă de Iliescu, opoziția politică de la București a văzut în documentul semnat la Moscova „o trădare a intereselor Basarabiei și Bucovinei”, iar prim-ministrul de atunci al Republicii Moldova, Mircea Druc, l-a calificat categoric drept „un cuțit înfipt în spate”... ”

Europa Liberă: În trei decenii, multă apă a curs pe râul Prut și semnarea tratatului între România și URSS nu a putut împiedica procesele de apropiere a Republicii Moldova de România, mulți politicieni în fel și chip au încercat să se opună acestor procese. Putem vorbi de liderul comuniștilor, Vladimir Voronin, care mereu insista asupra tratatului de frontieră, dar nu numai el.

Anul acesta, la 27 august, Republica Moldova va marca 30 de ani de la declararea independenței ca stat suveran desprins de Uniunea Sovietică și tot atâția ani se vor împlini de la recunoașterea sa de către România, considerată de unii – atunci, în urmă cu 30 de ani, dar și acum – drept o greșeală și un rateu impardonabil. Actualmente, în sondajele de opinie peste 40 la sută se arată dispuși să voteze Unirea cu România, vorbesc despre populația din Republica Moldova. Dintr-o perspectivă istorică, ce vă spun Dvs. aceste cifre din sondaj?

Gheorghe Cojocaru: „Dintr-o perspectivă istorică, rezultatele sondajelor confirmă că apropierea dintre cele două maluri ale Prutului este un proces continuu, a cărui dinamică s-a accelerat mai ales după aderarea României la Uniunea Europeană.

Este pentru prima dată când un sondaj de opinie de la Chișinău înregistrează un rezultat favorabil Unirii cu România de peste 40 la sută. Aceste date vor trebui confirmate și de alte sondaje. Până atunci, creșterea spectaculoasă a adepților Unirii va trebui privită și în contextul acestor vremuri grele de pandemie, când speranța oamenilor de supraviețuire se leagă aproape exclusiv de ajutoarele oferite cu generozitate de autoritățile României.”