România: O oglindă aburită

Probabil că una dintre imaginile virale și istorice care vor rămâne după decenii ca oglindă a acestui an va fi aceea a Arcului de Triumf fotografiat în timpul sărbătoririi Zilei Naționale.

În acea imagine vedem, sub monumentala arcadă, un punct. O piață pustie, animată doar de un punct care, dacă ne apropiem, capătă identitate. Cine a spus că punctul nu are dimensiuni? Este președintele Iohannis păstrând distanța socială de escortă, participanți, clasa politică și, în general, de tot ce ar putea să-i contamineze imaginea de om singur în fața istoriei. O poză spune mai mult decât o mie de cuvinte, știu! de astă însă, mai importante sunt subînțelesurile fotografiei: un om singur pare să se pună în calea istoriei, a mafiilor, a rețelelor de influență. Un om singur nu este influențabil, un om singur este un personaj romantic: excepțional în vremuri excepționale. Aici este sursa admirației nețărmurite pentru haiduci. Este ceea ce unii au admirat la Traian Băsescu: felul lui ponciș de a se așeza în fotoliul prezidențial, lipsa de protocol, aparentul nonconformism, sinceritatea brutală. Desigur, mare parte din toate acestea erau teatru învățat la școala vieții, că nu e lumea un teatru? dar pentru electoratul nesofisticat tocmai caracterul necizelat al personajului părea să-i confere autenticitate, naturalețe. Chiar dacă în spate se ascundea o istorie personală plină de zone albe și pete negre, o rețea de interese extinsă până în cele mai pitorești cartiere ale societății, o familie politică hămesită care rodea ca filoxera rădăcina instituțiilor democrației.

Deși atât de diferit de predecesorul său, Klaus Iohannis îi seamănă totuși mult prea bine: a vrut guvernul lui și, de două ori, manifestațiile spontane în fruntea cărora s-a pus, au dat jos guvernele PSD, în locul cărora au fost numite persoane atât de apropiate președintelui că nici nu-i puteai deosebi. Președintele singur și multe sosii. În tot acest an, mai ales în perioadele electorale, președintele a fost cel mai activ actor electoral, un vodă care conducea divanul domnesc și punea la cale toate treburile țării în vitrina televiziunilor și pe prima pagină a ziarelor. A doua zi după istorica fotografie a punctului cu mască pe figură de sub Arcul de Triumf, președintele socializează din nou inaugurând o inexistentă autostradă, așa cum, înaintea alegerilor locale, inaugura o cale ferată care încearcă și azi zadarnic a se naște.

Fotografia de sub Arcul de Triumf transmite un mesaj puternic, dar fals: președintele nu e singur, are în spate un aparat de marketing politic și o uzină de propagandă care vrea să-l transforme în eroul timpurilor noastre, primus inter pares în troica formată cu Ludovic Orban și Nicușor Dan. Așadar, l-am văzut în fotografie pe președinte singur, el este însă doar un element al unui motor în trei timpi, ca un vals în trei. Prim ministrul nu-și face poze singur, ci doar cu Nicușor Dan pentru a demonstra că a reușit rechiziționarea totală a candidatului independent la Primăria Capitalei. După ce ne-a spus de ani de zile că are soluții pentru a scoate singur, cu ajutorul bucureștenilor, desigur, Capitala din groapa de gunoi în care au aruncat-o administrațiile anterioare, Nicușor Dan transmite azi că nu poate reuși decât cu ajutorul guvernului și al PNL. Ca și independentul Iohannis, a devenit, de facto, dacă nu și de jure, membru activ al PNL, dovedind o flexibilitate de care nu părea capabil acum un an. Ce înseamnă un an de contorsionism acrobatic! El însuși și-a făcut multe poze singur pentru a ne convinge că nu poartă în cârcă jugul intereselor de partid și că nu are nevoie de alții pentru a da sens unei fotografii. Între timp, Nicușor Dan și-a găsit un cerc de amici cu care împarte la comun simpatia de care încă se bucură printre bucureșteni și bugetul de stat cu care prietenul lui, Orban, promite să-l ajute să-și vadă visul cu ochii. Deocamdată promite peste două sute de kilometri de conducte ca să aibă oamenii apă caldă. Nu (mai) promite să culce la pământ prea-poluantele centrale. Nici să desființeze labirintul de conducte unde se pierde jumătate din energia termică produsă cu atâta risipă de resurse vitale (de mediu, financiare, sociale). Nu promite nici să-i ajute pe bucureșteni să scape de această năpastă care este încălzirea centrală, adică să iasă din colectivismul moștenit de la partidul comunist care, printr-un robinet răsucit, controla cohorte de tovarăși rebegiți. Nici nu promite să-i ajute pe locuitori să-și pună centrale de apartament sau de bloc. Nu. Lui Nicușor Dan i se dau banii doar dacă hrănește pitbullii partidului din administrația locală, binecunoscuți lui Ludovic Orban care a fost ceva vreme viceprimar al Capitalei. Dacă ar descentraliza sistemul, aceștia nu ar mai avea ce mânca și ar putea sări la gâtul foștilor, actualilor și viitorilor clienți politici. Astfel că se vor cheltui sute de milioane de lei pentru a cârpi niște conducte oricum vechi de mai bine de jumătate de veac și a ține captivă o populație la un sistem disfuncțional, rămășiță a mentalității urbanist-politice din perioada comunismului. Nu prea mai rămâne mare lucru din fotografia singuraticului care se luptă cu sistemul. Și nici din cea a liberalismului.

E de înțeles că partidul întemeiat de Nicușor Dan, USR, privește cu mefiență de copil vitreg căsătoria din interes a fondatorului cu alt tătuc. De fapt campania electorală din acest an poate fi definită prin două discursuri: demolarea sistematică a PSD-ului de către Klaus Iohannis (deși de la o vreme nu prea mai are ce demola și dă impresia doar că se joacă cu păpuși de cârpă fără cap și mâini), și lupta dintre PNL și USRPLUS. O luptă căreia prezența altui independent, Valeriu Nicolae, desprins din ultima alianță și debitor acesteia măcar pentru vizibilitate, îi dă o aromă exotică. Valeriu Nicolae, care joacă mai degrabă în tabăra USR, a făcut probabil cea mai consistentă și convingătoare campanie electorală (chiar dacă adesea caricaturală, exagerată și distorsionată) drenând cu răbdare și o anduranță fără egal subteranele sulfuroase ale biografiilor politice pentru a schița o hartă relativ exactă a ganglionilor metastatici care au paralizat instituțiile statului. Puncțiile făcute în aceste pungi de mizerie s-au transformat în vulcani noroioși. Biografiile publicate de Valeriu Nicolae dovedesc fără putință de tăgadă circuitul nonvalorilor în spațiul public românesc, oligarhia hoților și impostorilor, lipsa de culoare politică a corupției, dar și omniprezența ei. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă s-ar extinde radiografia de la clasa politică, la întreg establishment-ul social, cultural, academic/universitar. Poate că am avea o explicație a perenității imposturii în spațiul public românesc. Cum se face că, deși în PSD, de pildă, se schimbă cadrele de conducere, ele sunt, de fapt, aceleași mlădițe obosite și mucegăite din pepiniera partidului: au același parcurs educațional și profesional, au supt de la aceleași vaci academice și au urmat aceleași trasee ierarhice, de la șofer de șef, la fotoliul acestuia. Faptul că PSD a acumulat în ani un pasiv de delincvență și impostură mai mare ca al tuturor celorlalte partide politice luate la un loc i-a făcut pe colegii lui Ciolacu (mulți dintre ei sociologi și fini cunoscători ai manipulării și propagandei) să țină partidul în fundalul scenei electorale, să-i lase pe alții să pară eroi principali, chiar dacă asta presupune să-și tragă preșul electoral de sub picioare. E obișnuit să sape sistemul din interior. E obișnuit să funcționeze în subterane. E plin de ilegaliști. PSD a tăcut cu tâlc și pricepere în această campanie electorală care, din motive de pandemie, s-a făcut cu multă distanțare socială, mai mult din aluzii, imagini, fotografii. Când erau în prim-planul cameramanilor, își puneau grijulii măștile pe figură. Nu pentru că i-ar fi preocupat contaminarea, că doar ei sunt inițiatorii sau cel puțin susținătorii mitingurilor antimaskerilor și antivaxxerilor din Piața Victoriei. Ci pentru a nu li se vedea zâmbetul larg, satisfăcut: la urma urmei o parte din candidații de pe listele PNL sunt PSD-iști cu ștate vechi. Iar în sondaje, tăcerea PSD a fost de aur și i-a adus la mică distanță de virtualii învingători. Ar fi vrut, desigur, ca alegerile să aibă loc în primăvară adică după încă trei luni de tensiune pandemică, semieșecuri guvernamentale și scandaluri. În trei luni s-ar putea număra mai bine măștile „neconforme” vândute ca măști eficiente în lupta cu coronavirusul. S-ar putea face recensământul izoletelor și aparaturii ATI cumpărate la prețuri fără concurență, s-ar putea studia circuitul tabletelor din discursurile oficiale prin subsolurile financiare al intereselor de partid. S-ar putea cerceta cu atenție investițiile făcute uneori aberant, alteori fără cap, pricepere sau profesionalism (dar ce te aștepți de la niște decidenți cu biografiile proletcultiste ale personajelor lui Valeriu Nicolae?) pentru a avea o explicație a gradului de îndatorare, a deficitului bugetar, a degradării mediului de afaceri și a pieții muncii. Ar putea analiza comorbiditățile care fac sistemul medical să colapseze (stare ai cărei co-autori sunt prin corupție și politizare; dar cam la fel sunt și celelalte partide care au trecut pe la guvernare). Sunt deja zeci de mii de bolnavi non-COVID al căror tratament a fost amânat, întârziat sau anulat. Asociațiile pacienților nu mai prididesc să strângă plângeri și să pună la cale procese de malpraxis. Unii nu se mai pot plânge, sunt doar plânși. Alte fotografii care or să rămână în memoria afectivă a acestei perioade sunt cele din spitalele județene Piatra Neamț și Reșița (și câte or mai fi!). Ministrul Sănătății ar vrea ca toți să ne simțim vinovați de proastele decizii politice sau de management luate în ultimele decenii, așa cum eram îndemnați să ne simțim cu toții vinovați de crimele comunismului pentru că am fi fost complici pasivi. O capcană morală, desigur, de vreme ce în primul rând politicienii au avut interesul să țină sistemul sub control, subfinanțându-l. Este cam ce se întâmplă cu încălzirea centralizată: ții monstrul de coada lui financiară și-l folosește ca să-ți sperii și descurajezi electoratul. Nu te vede nimeni, pentru că monstrul are botul larg și cu mulți colți care îi sperie și paralizează pe potențialii nemulțumiți.

România nu a avut politicieni care să vrea să schimbe fundamental un sistem pentru că merge prost, omoară oameni, mănâncă bani și în general menține țara în Evul Mediu. Dacă ar fi să aducă mai mulți bani în buzunarul partidului și mai multe voturi în urne, da, l-ar reforma peste noapte. Nu a vrut nimeni cu adevărat să schimbe sistemul de educație care găunos cum e, le permite politrucilor un statut academic la care inteligența și știința lor de carte nu le-ar fi permis nicicând accesul. Statutul academic le-a dat legitimitatea să conducă treburile statului așa cum fabricile de carnete de conducere le permit analfabeților și tipilor cu mari tulburări de comportament rutier să transforme șoselele în abatoare. Ce-ar fi nou? Politicienilor le reușește de atâta vreme. Atât de bine le-a reușit că un sfert din populația țării și-a luat traista în spinare și a plecat în băjenie. De ce ai sta să te calce cu șenila orice analfabet de partid și de stat care conduce pe contrasens dacă așa îi vine?

Ordinea strâmbă a acestei realități poate fi schimbată. O dată la patru ani avem ocazia s-o facem. Rar, dar măcar s-o facem bine. Cine se așteaptă ca din urnele electorale să iasă sfinți va fi în continuare dezamăgit. Cine a semănat furtună... Din nefericire, sistemul politic merge cu carburantul uman furnizat de materia existentă pe piață. Ea ar trebui cernută de partid și abia acolo se vede cu adevărat din ce sunt făcute aceste organizații politice, din modul în care-și selectează candidații. Din nefericire, și de astă dată, Soarele răsare pe alte străzi iar speranțele sunt în tipii singuri. Sau în noi înșine. Priviți-vă bine în oglindă și gândiți-vă cine va fi acolo după 6 decembrie. Sau poate că va fi ceață.

*Opiniile autorului nu reprezintă neapărat punctul de vedere al Europei Libere.