„Marxismul hedonist” al lui Paul Lafargue

Născut în Cuba din părinți bordelezi și creoli, student și discipol al lui Louis Auguste Blanqui la Paris, Paul Lafargue (1842–1911) a fost un teoretician și militant francez care a participat la crearea Asociației Internaționale a Muncitorilor (Internaționala I, 1864). Din pricina activităților sale politice, a fost interzis în toate universitățile franceze. Și-a continuat studiile de medicină la Londra, acolo unde avea să se îndrăgostească atât de gândirea lui Karl Marx, cât și de fiica mijlocie a acestuia, Laura (1845–1911). Cei doi, Paul și Laura, s-au căsătorit în 1868 și și-au dedicat întreaga viață popularizării gândirii lui Marx în Franța, până când au decis să se sinucidă împreună, prin otrăvire, pe 25 noiembrie 1911. Două zile mai târziu, pe 27, preluând știrile venite de la Paris, New York Times titra: „Fiica lui Marx. O sinucidere. Moare împreună cu Paul Lafargue, soțul ei, care se temea de îmbătrânire”.

Viața cuplului Lafargue fusese, într-adevăr, presărată de crize politice, dificultăți financiare și dezastre personale (toți cei trei copii ai lor au murit de timpuriu). Însă Laura și Paul au rezistat în această relație marcată de contribuția comună la emergenta mișcare socialistă franceză. Locul lor în istoria Stângii europene transcende „accidentul” filiației Laurei de vreme ce ea fusese și unul din primii traducători în franceză ai operei tatălui, iar el, Paul Lafargue, putuse fi creditat cu transpunerea formei doctrinare a marxismului într-un tipar francez.   

Același Lafargue jucase un oarecare rol și în manifestările locale ale Comunei din Paris (1871), și fusese, în general, urmărit de poliție ca agent al mult temutei Internaționale. A scăpat la un moment dat în Spania, acolo unde a încercat, fără succes, să dea o direcție marxistă centralizată tinerei mișcări revoluționare locale. Din nefericire pentru Lafargue, Spania se afla sub influența dușmanului anarhist al lui Marx, Mihail Bakunin, așa că a trebuit să se întoarcă în Anglia. După aministia franceză din 1880, cei doi tineri au revenit în Franța, acolo unde, ajutați de Jules Guesde (1845–1922), au pus bazele acelui Parti Ouvrier Français (Partidul Muncitoresc Francez).  

Rolul lui Paul Lafargue în istoria marxismului și a socialismului francez a fost mult timp diminuat și depreciat. A fost privit ca un lider de plan secund pentru că a avut ghinionul de a fi permanent asociat cu Jules Guesde. Tot el a fost adesea atacat din toate părțile pentru ideile sale: de către intelectuali, care i-au reproșat anti-intelectualismul; de către marxiștii sorelieni, care l-au considerat responsabil pentru eșecurile mișcării marxiste în Franța; de către reformatori, care i-au transformat concepțiile în sursa sterilității socialismului francez; în fine, de către comuniști, care l-au suspectat pentru o vreme din pricina „dreptului la lene” (aluzie la textul lafargian Le droit à la paresse: réfutation du droit au travail, de 1848, publicat pentru prima oară în 1883 la Henri Oriol). La o variantă interpretativă în cheie ironică avea să ajungă și Leszek Kołakowski, atunci când respingea pamfletul ca „marxism hedonist”.  

În realitate, nu putem ignora rolul lui Lafargue ca teoretician și propagandist al marxismului în Franța. Paul asimilase marxismul devreme și mai consistent decât alți lideri ai PMF, iar relația lui cu Marx, Engels și cu soția sa, Laura, i-a permis să devină unul din cei mai capabili gânditori ai organizației, ba chiar să-i fie mentor lui Guesde. Ceea ce i-a stricat până la urmă imaginea a fost viața inconsistentă pe care a trăit-o și nu matricea intelectuală: nu a practicat vreodată medicina, deși o studiase, s-a chinuit fără succes în câteva afaceri și a trăit, în linii mari, din moștenirea tatălui său sau din generozitatea proverbială a lui Engels. În plus, deși nu-l domina intelectual, Jules Guesde era pur și simplu un mai bun vorbitor decât Paul, și un mai bun pamfletar și polemist. La rândul ei, Laura îi era superioară din punct de vedere lingvistic, așa că ea a fost cea care a tradus mare parte din textele marxiste în franceză.

Lui Lafargue nu-i mai rămânea, la drept vorbind, decât să simplifice și să popularizeze. Sau, cum a și făcut-o până la urmă, să-l convingă pe Friedrich Engels să ia trei capitole din Anti-Dühring (1878) și să le transforme, prin contopire, în pamfletul Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă (1880). Din acest punct de vedere, Paul Lafargue a fost pentru Engels ceea ce-a fost Engels pentru Marx...