Bizantinism și revoluție
Despotul comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901–1965) a fost un stalinist înnăscut, marcat de dureroase complexe de inferioritate, înainte de toate în raport cu mai vechii membri ai PCR. Nu a fost un cominternist prin educație, precum Ana Pauker, Iosif Chișinevschi și Petre Borilă, ci unul prin vocație. Fostul proletar devenit revoluționar de profesie avea o capacitate unică de a manipula relațiile dintre colaboratorii săi. Arhitect al totalitarismului în România, avea el însuși o mentalitate totalitară. Detesta intelectualii, dar știa cum să-i ademenească, în unele cazuri chiar să-i seducă (Mihai Ralea, G. Călinescu, M. Sadoveanu). S-a aflat în spatele infamelor demascări din 1958–1959 care au culminat cu ședința de „înfierare” a Miliței Petrașcu, a Dorei Massini, a lui Jacques Costin, a lui Marius Nasta și a lui Mihail Andricu (aprilie 1959). Alături de Ana Pauker, Teohari Georgescu, Luca, Drăghici, Bodnăraș, Borilă, Moghioroș, Chivu Stoica, Ceaușescu ori Apostol, Dej a fost direct responsabil pentru construirea universului concentraționar românesc.
Raporturile sale cu ilegaliștii au fost întotdeauna tensionate. Pe vechii ceferiști, Vasile Bâgu, Constantin Doncea și Dumitru Petrescu i-a suspectat mereu de conspirații și de tentative de a-i submina autoritatea în partid. Pe Gh. Vasilichi, petrolistul din Ploiești revenit în țară după participarea la rezistența franceză și detenția în lagărele naziste, l-a marginalizat rapid după un foarte scurt stagiu ca membru al Biroului Politic și ministru ale educației. L-a detestat pe Alexandru Iliescu și nu mai puțin s-a temut de alți ilegaliști, între care rivalul său de la Tg. Jiu, Ovidiu Șandru.
Necrologul publicat la moartea lui Gheorghiu-Dej—„Amintirea tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej, veșnic vie în inimile partidului, ale clasei muncitoare, ale întregului popor”, redactat de o echipă condusă de Leonte Răutu, aprobat de Nicolae Ceaușescu, Bodnăraș și Maurer, repeta istoria PCR așa cum fusese ea formulată după Plenara din noiembrie-decembrie 1961. De altfel, în august 1964, Ion Vinţe (Janos Vincze), tartorul Comisiei Controlului de Partid, publicase în Scînteia un veninos articol în care relua acuzațiile aberante contra grupului Foriș–Koffler, considerat responsabil de sabotarea organizării mișcării de partizani în România. În același articol, Vinţe relua calomniile împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu. Necrologul lui Dej, la fel ca discursurile lui Maurer, Chivu și Ceaușescu, accentuau rolul său crucial în „lupta împotriva fracționismului” și „păstrarea unității de monolit a conducerii partidului”. Merită observat că în discursul său, Ceaușescu făcea una din referințe la defunct fără să mai folosească apelativul magic „tovarăș”. Câteva săptămâni mai târziu, portretele lui Dej, aflate în săli de clasă în toate școlile din România, erau înlocuite cu stema țării.
Pentru Gheorghiu-Dej era o chestiune de supraviețuire politică felul în care se scria istoria partidului. Maniheist convins, judecând leninist în temeni de „care pe care”, educat în închisori pe baza scrierilor lui Stalin, Dej nu avea răbdare pentru îndoieli ori analize teoretice. Parte din ura sa față de Miron Constantinescu ținea de faptul că acesta, deși un marxist dogmatic, avea totuși o pregătire teoretică (studiase sociologia sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti și H. H. Stahl). Nu mai vorbesc de aversiunea în raport cu Lucrețiu Pătrășcanu, unul dintre foarte puținii intelectuali veritabili din elita PCR. Miron Constantinescu mărturisea într-o discuție privată din anii ’60 că „Dej a fost cel care a introdus metodele bizantine în viața PCR”. Evident, era o exagerare, întrucât bizantinismul se îngemănase cu fanatismul ideologic încă de la fondarea respectivului partid.
La 23 august 1964, Gheorghiu-Dej se găsea într-o poziție sigură: întreg Biroul Politic era format din devotații săi. Partidul fusese epurat într-atât de multe ocazii încât nimănui nu-i mai trecea prin minte să se angajeze într-o acțiune anti-Dej. Nimeni nu se aștepta ca peste doar câteva luni lucrurile să se schimbe esențial. Recunoscut de sovietici, chinezi, iugoslavi drept un lider comunist respectabil, Dej era tot mai mult acceptat ca om de stat de către cercurile vestice. În cercetările mele în arhiva Biroului Politic, am citit relatarea premierului Maurer după vizita în Franța din 1964. Întrebat de Dej asupra raporturilor de putere din jurul generalului de Gaulle, obsecviosul Maurer îi răspundea spunând că ele erau similare celor din conducerea RPR. Cu același prilej, îi transmitea lui Dej salutul președintelui francez.
Nicolae Ceaușescu nu făcea parte din anturajul imediat al primului secretar, lucru care avea să-l obsedeze. În anii de după moartea lui Dej, Ceaușescu avea să vorbească în ședințele de Comitet Executiv de faptul că „în ultima sa perioadă de viață, Dej s-a îndepărtat de nucleul sănătos al conducerii de partid”. Își reamintea faptul că Dej petrecuse revelionul anului 1965, ultimul din viața sa, în compania unor vizitatori străini, iar nu a „tovarășilor” din Biroul Politic.
Vizitele delegațiilor PCUS la București în 1963 și 1964 arătau cât de multe se schimbaseră în raporturile dintre București și Moscova. Același Dej, care încă din 1961 se făcea ecoul umil al pozițiilor anti-chineze și anti-albaneze ale lui Hrușciov, răspundea cu aplomb criticilor formulate de Nikolai Podgornîi și ceilalți reprezentanți ai Kremlinului. Era însă atent ca în ședințele Biroului Politic să atragă atenția asupra riscurilor de a nu se cădea în „capcana naționalismului burghez”. Limitele anti-sovietismului erau cele dictate de interesele elitei dominante. Sentimentele naționale ale românilor erau doar țesătura nervoasă pe care se clădea ideologia noii linii. Trebuie amintită importanța publicării, tot în 1964, la Editura Academiei, a volumului Marx despre români, îngrijit de istoricul Andrei Oțetea. Se utiliza prestigiul fondatorului „socialismului științific” pentru a delegitima poziția imperialistă sovietică.
Când a murit, Dej a lăsat în urmă o strategie care putea duce fie spre iugoslavizare (modelul Tito), fie spre albanizare (modelul Enver Hoxha). Ceaușescu a pretins că merge în direcția unei relative liberalizări, după care a strâns șurubul, a renunțat chiar și la simulacrul de „conducere colectivă”, a urmărit construcția unei tiranii autarhice bazată pe supremația unei dinastii roșii narcisistă, ineptă și insolentă...