Dezlegare la Carte

Înainte de a intra în Săptămâna Mare, se anunţă dezlegare la peşte – tot creştinul merge la piaţa alimentară, după crapi & caraşi, subiect de ştiri pentru numeroase posturi TV. În aceeaşi zi de sâmbătă, 31 martie (ziua de naştere a poetului Nichita Stănescu, dar şi cea în care optzecista Mariana Marin şi-a luat zilele), am fost invitat la Cercul de Lectură al Liceului „Spiru Haret” din Chişinău (conducător, dna Mariana Jitari), urmând apoi să mă alătur Campaniei de Paşti „Masa Bucuriei” a mişcării sociale „Diaconia” a Mitropoliei Basarabiei. În cele din urmă, am făcut „doi în una”, altfel spus – am mâncat cu elevii carte pe pâine! Iar ajuns acasă, după vreo patru ore de discuţii animate, i-am răspuns Doinei Lungu (căreia îi mulţumesc şi pe această cale, pentru a-mi fi ridicat la fileu!) la un interviu, din care desprind o singură întrebare – cea referitoare la cetit –, spre a anunţa dezlegarea la carte. 

* * * * * * *

Doina LUNGU: Mărturisiți, într-un interviu, că ați trecut prin școala sovietică în care literatura era „propagandă pură” și îți tăia pofta de scris și citit. Cum ați trăit această perioadă? Cum ați reușit să filtrați „propaganda” de literatura „adevărată”? Se-ntâmpla să obțineți cărți pe căi nu tocmai legale?

 

Emilian GALAICU-PĂUN: Este pur şi simplu uluitor cum literatura predată la şcoală în anii de tristă pomină – şi în special cea contemporană, alias realist-socialistă – nu m-a făcut să-mi întorc faţa de la carte. Căci după „cântăreţii primilor cincinale” (vai! împuşcaţi majoritatea prin ’38, în ciuda devotamentului lor total pentru Cauză!), după „triada” sacrosanctă a „părinţilor fondatori” Emilian Bucov – Andrei Lupan – Bogdan Istru, după artileria grea a scriitorilor-veterani făcând-o pe „komisarii” şi pe timp de pace gen Ion Canna, Petre Cruceniuc, Fiodor Ponomari et ejusdem farinae, generaţia lui Ion Druţă, Vladimir Beşleagă, Grigore Vieru, Liviu Damian, Ion Vatamanu ş.a. abia dacă reuşea să primenească atmosfera, şi asta deoarece şi aceşti autori ai „schimbării la faţă” erau prezenţi în manuale cu texte dacă nu flagrant „ideologice”, cel puţin „patriotice” & cu certe accente pedagogice. Nu-ţi prea venea să le cauţi cărţile, după ce recitai în clasă versurile lor „călduţe”, iar de Vasile Vasilache bunăoară nici pomină în şcoală! Îţi rămânea soluţia literaturii de limbă rusă, c-o fi traduceri, c-o fi literatura rusă propriu-zisă – bibliotecile conţineau, şi conţin în continuare, cărţi în proporţie copleşitoare pre limba lui Puşkin (iar judecând după conţinutul lor, aş zice – în limba lui Lenin). Fiind elev printr-a treia sau a patra, m-am înscris la biblioteca orăşenească pentru copii de pe strada Armenească, citeam în rusă, îmi venea însă greu să-mi aleg cărţile, iar ajutorul bibliotecarei se reducea uneori la recomandarea unor titluri despre „pionierii-eroi” sau despre copilăria lui Volodia Ulianov (de Marietta Şaghinean). Se-ntâmpla să pierd şi o după-amiază întreagă în bibliotecă, iar odată ajuns acasă să-mi arunc o privire pe cartea proaspăt împrumutată şi tot atunci s-o închid, spre a o returna 10 zile mai târziu necitită, ceea ce mă făcea să mă simt vinovat. Nu ţin minte când anume am pus mâna pe romanele lui Alexandre Dumas & ale lui Jules Verne, ştiu doar că abia în vara aceea am simţit ce aventură fascinantă poate deveni cititul! Ceva mai târziu, în clasele mari, „am dat iama” în biblioteca părinţilor, făcând greşeala de a începe cu Fiodor Dostoievski (de ce greşeala? fiindcă după Dosto nu prea îţi vine să-l ceteşti pe alt mare rus, Ivan Turgheniev, şi nici Lev Tolstoi nu ţi se pare cool); totodată mă înscrisesem la o bibliotecă pentru adulţi, „M.V. Lomonosov” de la Botanica, fără să dau pe durata celor câţiva ani în care am frecventat-o săptămâna de nici o carte care să mă marcheze (din vina mea, se-nţelege, căci trebuie să fi existat şi din astea..). Abia intrat la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat „V.I. Lenin” din Chişinău şi obţinând recomandarea de a mă înscrie la Biblioteca Naţională (pe atunci „N.K. Krupskaia”), am pus piciorul pe Tărâmul Făgăduinţei – sala de literatură străină de la etajul trei. Era singurul loc din RSS Moldovenească unde puteam completa un formular & mă semna cu litere româneşti, şi abia atunci lecturile mele au căpătat un caracter oarecum sistematic – despre autori & titluri în vogă ale literaturii europene & americane aflam din revista „Secolul 20”, apoi le ceream cărţile, bună parte apărute fie în colecţia „Globus”, fie în colecţia „Romanul secolului XX” ale Editurii Univers de la Bucureşti. Probabil listele mele erau prea „decadente” & „existenţialiste”, de vreme ce o bibliotecară mai în vârstă mi-a sugerat, la un moment dat, să cer şi titluri de Louis Aragon, Pablo Neruda, Nâzim Hikmet ş.a. care „dădeau bine” la dosar (sigur, la facultate erau la curent cu lecturile mele, după cum avea să mă conving în câteva rânduri), dar deja începuse perestroika, gheaţa s-a spart, şi deşi nici nu visam să trec peste Cortina de Fier, în ale cetitului se cheamă că tocmai o dădusem la o parte, odată cu Călătorie la capătul nopţii de L.-F. Céline, Străinul lui A. Camus sau Greaţa lui J.-P. Sartre. Şi tot din acea perioadă datează primele frustrări – cerusem Мастер и Маргарита de Bulgakov, mi s-a răspuns că se află într-un fond special, la care eu n-am acces, fiind încă student. În cele din urmă s-a prins cineva să-mi mijlocească întâlnirea cu cartea, atât că trebuia să merg la el acasă pentru a o ceti – ceea ce n-am făcut-o, ca să nu deranjez. Cu asta intrăm în partea finală a întrebării, despre cărţile obţinute „pe căi nu tocmai legale”. Abia la Moscova, fiind doctorand al Institutului de Literatură „M. Gorki” (1986-1989), am pus mâna pe prima carte samizdat – era exemplarul 4 bătut la maşină al Lolitei lui V.V. Nabokov, mi se încredinţase pentru 12 ore, timp în care n-am închis un ochi şi nici n-am prea ieşit din camera mea de cămin. Dincolo de fascinaţia lecturii, eram teribil de mândru că iată fac parte dintr-o reţea, a cititorilor de samizdat (mai restrânsă decât cea a ascultătorilor de Radio Europa Liberă & Vocea Americii) – nu-i cazul să spun ce gust are fructul interzis la puţin trecut de 20 de ani! În aceeaşi perioadă, revistele mari ruseşti, gen „Новый Мир”, „Звезда”, „Нева”, fără a uita de „Инностраная литература”, începeau să-i publice pe unii disidenţi sovietici, dar ce plăcere era să fii cu lecturile cu un pas înaintea acestora! În octombrie 1987, Joseph Brodsky lua Premiul Nobel pentru Literatură – am stat câteva zile „la coadă”, până să ajungă şi la mine dactilograma volumului său Часть речи. Între timp, se arăta în magazinele alimentare faţa urâtă a perestroikăi lui Gorbaciov – rafturi goale, cozi kilometrice la votcă, dar aceste cozi erau parcă mai uşor de suportat când vedeai şi cozile de la chioşcurile de ziare, unde lumea stătea şi câte-o oră-două după „Московские Новости” să zicem. Singura dată când, înainte să primesc un nou titlu samizdat, am fost avertizat că dacă va fi descoperit la mine risc să fac puşcărie (se-nţelegea de la sine că nu trebuie să divulg numele celui care mi l-a pus în mână), se-ntâmpla prin 1988, şi era vorba de 1984 lui Orwell – romanul nu m-a dat peste cap (îl citisem deja pe Céline!), dar de-atunci i-am privit cu alţi ochii pe scriitorii care au fost siliţi, în virtutea unor circumstanţe, să facă mari compromisuri pentru a supravieţui (mai puţin, pe cei care le-au făcut pentru a se pricopsi). Vorba poetului: „în joacă/ mi-am pierdut la cărţi viaţa. la cărţi de citit. de scris, viaţa”, şi tocmai astfel m-am salvat!