„Armata europeană” după Afganistan

Principala lecție pe care au tras-o atât NATO, cât și UE după fiascoul afgan a fost aceea că nu se mai poate conta pe America (după ce Trump voia deja să retragă trupele SUA de pe vechiul continent, în special din Germania) și că este nevoie de o armată europeană. Sau cel puțin, într-un prim timp, de o „forță de reacție rapidă” („rapid reaction force”) de câteva mii de oameni. Ținta este 5.000 de oameni, într-un prim timp, a spus șeful diplomației europene Josep Borrell.




Unii ar merge și mai departe cu planurile și viziunea. Ministrul sloven al apărării Matej Tonin (a cărui țară deține în acest moment președinția rotativă a UE) a spus că el vede mai degrabă spre 20.000 de oameni și că desfășurarea acestora nu ar trebui să depindă de decizia unanimă a celor 27, cum e cazul actualmente, lucru revelat de Reuters.


Faptul că Franța va prelua președinția UE după Slovenia, în prima jumătate a anului viitor, e văzut ca o mare încurajare pentru proiectul unei armate europene, pe care Franța îl sprijină dintotdeauna.




Desigur, totul va depinde și de evoluția în Germania, după alegerile generale de luna aceasta, care vor duce la ieșirea din politică a Angelei Merkel și la înlocuirea ei. Ministra germană a apărării, Annegret Kramp-Karrenbauer, a avertizat însă deja, pe Twitter, că nu dorește ca asemenea eforturi și inițiative să separe militar și strategic Europa de SUA.


NATO, la rândul său, privește cu mare suspiciune tentativele Franței de a împinge spre crearea unei armate europene, prima obiecție fiind aceea că asta ar putea duce la crearea unor structuri militare paralele, formate din aceleași state și care s-ar dedubla.


„Armata europeană”


Cooperarea militară franco-germană independentă de NATO este veche, ea a început prin inițiativa lui Francois Mitterrand și Helmut Kohl de a crea un corp de armată, o brigadă franco-germană, care de-a lungul anilor s-a transformat în așa-numitul „Eurocorps”.


În Eurocorps, care e bazat la Strasbourg, participă mai multe țări ale Uniunii, nu însă si Olanda și țările scandinave, iar dintre țările est-europene participă doar Polonia. Marea Britanie nu a dorit niciodată să participe la el cât timp a fost în UE.




Proiectul a fost blocat politic, de-a lungul anilor, mai ales în urma opoziției NATO, mai precis a Washingtonului și Londrei care se temeau că o structură militară a Uniunii Europene ar duce la slăbirea Alianței Nord Atlantice - NATO. Proiectul a fost relansat în 2017, după Brexit și victoria lui Macron în Franța.


Îngropat de foarte mulți ani, proiectul unei armate europene se lovise sistematic la vremea lui de ostilitatea Statelor Unite, care vedeau în el un risc pentru soliditatea și coeziunea NATO. Atitudinea americană era întărită în vremea aceea de poziția particulară a Franței în NATO. Franța nu a făcut parte, decenii de-a rândul, din comandamentul militar integrat al Alianței, încă de la De Gaulle, de fapt, care și-a retras țara din structurile militare centrale NATO.


Situația a fost perpetuată de toți succesorii lui De Gaulle, inclusiv de Mitterrand, Franța participând doar la operațiuni punctuale. Cel care a făcut Franța să reintre pe deplin în structurile NATO a fost Nicolas Sarkozy.




Proiectul rămâne, însă, pentru ceea ce liderii europeni numesc „autonomie strategică”. Sigur, nu trebuie să ne așteptăm la brigăzi operaționale transnaționale și intervenții militare UE în zone fierbinți într-un viitor apropiat. Când se spune „armată europeană”, e vorba deocamdată doar de înfiinţarea unor sedii medicale militare ale UE, supraveghere maritimă, drone subacvatice şi securitatea cibernetică.