Marie NDIAYE. Şefa. Un roman culinar
Prix Fémina (2001), Prix Goncourt (2009), Prix Marguerite-Yourcenar pentru Opera omnia (2020), franţuzoaica (având rădăcini senegaleze) Marie NDiaye (n. 1967) revine cu „o poveste subtilă şi impresionantă, care urmăreşte ascensiunea unei fete dintr-un mediu sărac – o fată care ajunge să fie unul dintre marile nume ale artei gastronomice” (L'Express), Şefa. Un roman culinar, Trei, 2019.
Nu-i pentru prima oară când bucătăria franceză este onorată cu o mare operă de ficţiune, atât că Marie NDiaye mută accentul de pe reţete & savori ce-ţi lasă gura apă pe fiinţa umană, cu calităţile şi neajunsurile ei, astfel încât romanul culinar se-ntoarce într-un Bildungsroman de cca 300 de pagini. Văzută din perspectiva fostului ajutor de bucătar – „Aş vrea să schiţez o Viaţă a Şefei aşa cum alţii scriu o Viaţă de Sfânt” –, aceasta nu are nimic spectaculos, dar surprinde acea tensiune creatoare ce vine din convingerea fetişcanei de 16 ani, apoi a tinerei femei, iar în curând a patroanei celui mai renumit restaurant din Bordeaux, Ceasul Bun, „…că viaţa întreagă n-avea să-i ajungă ca să gătească mâncărurile nesfârşit de variate, enigmatice, bogate pe care le avea în minte şi existau atâtea produse pe care încă nu le cunoştea, iar preaplinul gândirii ei concepea imagini abstracte şi frumoase de structuri desăvârşite cu care voia, lucru pe care îl simţea, ca cele gătite de ea să semene, dar ea însăşi nu înţelegea ce sens aveau toate acestea, era prea devreme în viaţa şi experienţa ei ca să le sesizeze, nici nu se mai gândea la altceva, era totuşi mult prea devreme şi se enerva că era atât de tânără, atât de novice încă, se temea fără motiv că veşnic o să fie mult prea devreme”.
Şi tocmai când Şefa atinge perfecţiunea, iar „Ghidul îi atribuise Ceasului [Bun] o stea”, la orizont reapare fiică-sa, care „ura tot ceea ce determinase succesul restaurantului şi tot ceea ce Şefa concepuse cu o delicată şi tandră inspiraţie, (…) tot ceea ce maică-sa alesese, iubise, tratase cu băgare de seamă…”, astfel încât, odată preluând administrarea lăcaşului, „fiica a scos din meniu cele mai dificile feluri ale Şefei, cele în afara cărora pe Şefa n-o mai încerca gătindu-le decât o plăcere plictisită de care nu avea defel nevoie…” Dar nici asta nu înseamnă sfârşitul, căci „Şefa fermeca şi uluia ca niciodată…”
Aproape că am ajuns la „desertul” romanului culinar, eu însă nu mă grăbesc să dau gata le plat de résistence.
19 iulie ’21