Masca: despre buna purtare a feței pe timp de molimă

„Avansez mascat”: deviza lui Descartes („Larvatus prodeo”, unde „larvatus” vine de la „larva”, un termen sinistru pentru „mască”.)

În America, pe fundalul cortinei pandemiei, portul sau nu al măștii a căpătat o conotație politică: cine e cu Biden, poartă masca; cine îl sprijină pe Trump, poartă fața la vedere, chiar dacă poate avea straturi de măști dedesubt.

 

Mască, față, chip, persoană... toate acestea sunt legate în mentalitatea occidentală într-o rețea de simboluri încălecate încă din Antichitate. Teatrul, fie cel grecesc antic, fie cel japonez de tip No, s-au sprijinit de la început pe o utilizare codată a măștilor, lucru întrevăzut în occident și prin aceea că noțiunea însăși de persoană vine de la aceea de mască.

Noțiunea de persoană e veche în filosofia europeană, iar termenul latinesc, persona, e foarte instructiv, întrucât, sub influenţa grecescului πρóσωπον, prosopon, care inițial desemna doar faţa (πρóσ-ωπον, ceea ce se află înaintea ochilor), latină a dat același sens lui persona, care era… masca actorilor de teatru.

Persona era în latină pur și simplu un împrumut etrusc, din vocabularul teatrului, ipoteză întărită de descoperirea, într-un mormânt pictat etrusc, a unei fresce reprezentând un sinistru personaj mascat numit Phersu.

E legitim să ne închipuim că dacă personajul era suficient de frecvent în pantomimele etrusce care au dat teatrul roman, numele lui a putut deveni generic pentru personaj de teatru, persona. E ceea ce s-a petrecut în româna veche cu irozii, de la personajul lui Irod (Herod).

Ambiguitatea măștii se vede și din aceea că, pe de o parte, un personaj complex cum a fost Descartes avea ca deviză: „Avansez mascat” („Larvatus prodeo”, unde larvatus vine de la larva, un alt termen sinistru pentru mască), iar pe de alta cultura occidentală pune un foarte mare preț pe prezentarea feței în public (să ne gândim la expresia, cu sens negativ: „cu două fețe”).

Așa se face că mai multe țări europene, Franța și Belgia în primul rând, au legiferat în chestiunea vălului islamic în public în varianta sa numită niqab, care acoperă în totalitate fața. Germania de asemenea, însă într-o asemenea țară federală, fiecare Land are legislația lui privitoare la niqab, așa încât interdicțiile respective funcționează în unele orașe, în vreme ce în altele legislația locală e încă indiferentă.

E revelator de altfel că într-o țară de veche cultură creștină cum este Georgia, mască nu se spune altfel decât nighabi (ნიღაბი), din arabul niqab.

Din perspectiva simbolisticii respectării restricțiilor sanitare, este ca o întoarcere surprinzătoare a ironiei (adică: „rămâi mască”), faptul că marile orașe europene care înainte de epidemie au legiferat strict împotriva portului măștii în public, legiferează acum la fel de strict în favoarea măștii în contactele sociale între persoane (între cei care, etimologic, sunt „mascați”).

Mască, persoană... pe lângă mascara, măscărici și măscări, masca și persoana mai cer și definirea feței sau chipului.

Fața: în prosopul lui Hristos

Εν πρoσώπῳ Χριστοῦ / [En prosopο Khristou] / lat. În persona Christi, spune Apostolul Pavel în Epistola II către Corinteni (2, 10), folosind termenul de faţă, figură, πρóσωπον, prosopon, pentru persoană.

Ambiguitatea lui πρóσωπον, prosopon grecesc, în acelaşi timp faţă şi persoană, a influenţat profund şi limbile slave balcanice, unde obraz şi lice au luat ambele sensuri de persoană şi chip. Prin slavi, a fost influenţată şi latinitatea balcanică. Astfel, din limba neolatină dalmată, dispărută astăzi, sau poate chiar direct din dialectul venețian vorbit în insulele dalmate, a rămas în dialectele croate de la Adriatica termenul de faca (faţa) pentru o persoană. Splitska facă e un localnic de vază din Split. La fel, în româna nord-dunăreană: feţe bisericeşti, pentru ierarhii de rang înalt.

Că evoluţia lui faţă spre persoană în română, precum în faţă bisericească, nu a venit direct din greacă, ci prin intermediul slavilor, o arată şi faptul că în contactul tardiv cu grecii fanarioţi πρóσωπον, prosopon, rămas probabil dintr-un compus ce desemna o cârpă cu care se şterge faţa, a ajuns să desemneze în română… cârpa însăşi, prosopul.

Aceeaşi greacă fanariotă ne-a adus şi termenul de persoană, ipochimen, care, precum în evoluţia din latină care a dat persona, desemna la origine… actorul, hypokeimenon, cel care dă replică.

Chip, capiște și idolatrie

Ce-ţi pasă ţie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul ?(Eminescu)

Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii? (Eminescu)

La fel de instructiv, pentru că trimite la instituții culturale nomade dispărute în noaptea timpurilor, este kép : chip, figură, în toate sensurile ei.

Chip în română vine din maghiarul kép. Maghiarii, a căror limbă are un lexic compus din straturi succesive de împrumuturi de pe la toate popoarele cu care au conviețuit, au adus kép pînă în Europa. La origine, kép desemna probabil o statuetă de cult, un idol. El numește un idol în limbile unor turcofoni asiatici: kep la uigurii din China; käp la yakuți… Maghiarii l-au luat sub forma aproape identică : kép.

De la ei a fost luat de slavii din Balcani, mai întâi în bulgara veche: kapĭ (kaпь), de unde, cu sufixul –iște : capiște, templu păgânesc, intrat prin slavona de biserică și în română și în rusă.

Unii lingviști au presupus că kep/kip ar fi ajuns în Balcani prin limba bulgarilor turcofoni ai lui Asparuh, care au dat numele țării, asimilându-se apoi. Pe lângă faptul că nu știm absolut nimic despre aceia, asta nu ar explica sărăcia semantică a lui kep/kip în Balcani, unde desemnează doar un idol (și prin derivare templul, capiștea) în comparație cu vitalitatea lui kép în maghiară.

In română chip a intrat limpede din maghiarul kép, care nu mai are niciun sens religios, ba chiar chip a venit odată cu derivatul chipeș – képes. De la chip (care a dat și a chibzui) româna a format a închipui/închipuire, cu toată sfera lor semantică, ba chiar și un adverb : chipurile. Maghiara, la rândul ei, are verbul képezni, cu sensul de a construi, a repara, a fixa, sau derivate precum képzelet : imaginație, fantezie, iar de aici tot ce are de a face cu ilustrațiile sau chiar cu televizorul (de la aceste képezni și képzelet luând și noi a chibzui).

„Chip” în Caucaz

O singură altă limbă mai dă o asemenea largă folosire împrumutatului kep: cecena din Caucaz. Cecena este o limbă caucaziană izolată, fără nicio legătură de rudenie cu limbile turcice sau indo-europene. Cu toate astea, cecena are un mic lexic comun cu maghiara, inexplicabil altfel decât printr-o conviețuire în vremuri îndepărtate la piciorul versantului de nord al Caucazului. Atât maghiara cât și cecena au împrumutat de la o limbă indo-europeană termenul kert, pentru grădină, ogradă, sau gardul acestora. Atât cecena cât și maghiara au preluat de la niște turcofoni kep în sensul foarte larg de imagine, formă, chip.

Cecena a păstrat de altfel, pentru kep, si sensul arhaic de bloc de piatră, bolovan, ceea ce ne trimite cu gândul la aspectul frust al idolilor nomazilor.

In sfârșit, ca o derivare secundară, în română, în vremea lui Eminescu, capiștemai desemna metaforic și bordelul (cf. capiştea spoielii)…

… cu un umor românesc asemănător celui din spaniolă, unde bordelul mai e numit argotic : una casa de idolatría.

Iată, proiectate pe cortina molimei, la ce complexe culturale ne trimit așadar noțiunile de mască, persoană, față și chip: în fel și chip.