Petru Cărare - octogenar (IV)
Mai fiind doctorand (locuiam în căminul N1, în doi cu un coleg matematician) primesc într-una din zile o citaţie: să mă prezint a doua zi, la ora cutare, pe adresa cutare, la judecătorie. La... judecătorie? Pentru ce: judecătorie? Cum căminul se afla vizavi de puşcăria centrală (mai ca în anecdota cu... Abramovici, care locuia vizavi de puşcărie, după care s-a... „mutat” vizavi de propria-i locuinţă), vin, alarmat, ceva mai devreme de ora stabilită şi găsesc acolo pe alţi doi ca mine, cu citaţii, dar niciunul nu ştie pentru ce a fost chemat. Stăm în hol. Ne plimbăm de colo colo. Ne frământăm. Facem fel de fel de presupusuri: pentru asta, pentru asta...
Bizarerii kafkiene...
În fine, apare grefierul. Deschide. Intră. După el primul, apoi şi al doilea coleg de suferinţă. Vine rândul meu. Mă înfăţoşez. Arăt citaţia şi... aştept să aflu ce... crimă am făcut.
- Dumneata de ce nu eliberezi camera de la... cămin?, mă străpunge cu privirea-i de oţel funcţionarul.
Să eliberez? De ce: să eliberez? Şi... unde să mă duc?, îmi zbârnâie în urechi... Iar el îmi explică:
- Prorectorul de la Universitate scrie (şi-mi arată o hârtie), că nu vrei să eliberezi...
Abia atunci m-am dumerit: s-a zis cu... doctorantura mea... A expirat termenul... S-au dus cei trei ani... Mare brânză am făcut! Doctor nu am ajuns... Teza cu Rebreanu mi-a fost rebutată... Asta după ce conducătorul meu ştiinţific profesorul Vasile Coroban s-a văzut expulzat de la universitate... Pentru naţionalism...
Aşa m-am pomenit aruncat în stradă...
Era în primăvara lui 1958.
Între timp reuşisem să mă căsătoresc. Aveam şi... copil. Nevastă-mea lucra învăţătoare la ţară, eu la Chişinău... Familia împrăştiată... Bursa a înţărcat... Salariu - ioc... Vagabond... Cu viitor de... boschetar... Mizerie!...
Câteva luni de şomaj ( era vară!)... Rătăciri prin oraş... Ca un lunatec... Era primul meu... NAUFRAGIU, după cum aveam să le denumesc mai târziu, căci au urmat şi altele...
Mă vede în timpul unei deambulări vechea mea cunoştinţă, încă de pe timpul studenţiei, Petru Zadnipru, redactor şef al recent fondatei reviste de satiră şi umor „CHIPĂRUŞ” şi mă întreabă: „Ce-i cu tine?” - „Iată ce-am păţit!” Şi-i spun pătărania... „Vino la noi, la Chipăruş!”
Aşa am aterizat la acea minunată redacţie, unde am găsit un mediu şi un colectiv de colegi dintre cei mai agreabili şi apropiaţi sufleteşte, printre care PETRU CĂRARE. Sau, în primul rând, Petru Cărare, cel care era, cutez a afirma, inima publicaţiei şi un izvor inepuizabil de voie bună şi explozii scăpărătoare de glume, bancuri, pătărănii, calambururi, snoave...
Ca să alimentez curiozitatea eventualului cititor, voi aduce o ZISĂ brand Cărare, care viza mania de a băga pe atunci (dar şi acum!) unde era cazul, dar, mai ales, unde nu era, tot felul de neologisme/hiperurbanisme în vorbire şi scris... O INOUBLIABILĂ ZISĂ CARARIANĂ!
Iat-o: O SPLENDIDĂ COŞTEREAŢĂ!!! Sau invers, dacă vreţi: O COŞTEREAŢĂ SPLENDIDĂ!!!
Apropo, nu intuiţi, în dedesubt, o fină aluzie? La ce? La SPLENDIDA COŞTEREAŢĂ, in care vieţuiam noi cu toţii... Ha-ha-ha!
Un alt banc, la fel de nostim... Dar trebuie să vă spun, că întreaga existenţă a lui Petru Cărare, cel puţin, atât cât o cunosc eu, nu este decât o fascinantă suită de, hai să-i zic, fapte de-ale lui PĂCALĂ. Eram pur şi simplu fascinat de tot ce făcea, cum se comporta, ce vorbe ieşeau din gura lui - totul era numai umor, ironie, sarcasm, satiră... Reproduc o maximă, pe care am descoperit-o citind o carte despre viaţa şi opera lui Johann Sebastian Bach, un adevăr care mi s-a încrestat în memorie şi pe care îl repet adesea când vine vorba sau mă gândesc la destinul unui om de creaţie, al unui artist... Dat fiind că acea carte era a unui autor german, voi reproduce epigraful în original:
„Wem die Kunst das Leben ist,
Dess Leben ist eine Kunst”.
Sper să nu fi făcut prea multe greşeli, fiindcă citez din memorie, neavând la moment cartea la îndemână.
Iar traducerea este :
„Pentru cine Arta înseamnă Viaţă,
Viaţa aceluia este o Artă”.
Am ortografiat cu majuscule dintr-un mare respect şi o neasemuită admiraţie nu doar pentru Bach, ci şi pentru inegalabila Limbă Germană, prin intermediul căreia am aflat acest extraordinar Adevăr!
Să revenim la bunul şi dragul nostru Petru Cărare, care face chiar azi o frumoasă vârstă. Iar dacă ne-am referit la firea şi felul lui de a fi, aşa cum l-am cunoscut eu în acel timp, cât am activat împreună la „Chipăruş”, vă pot relata multe cazuri şi întâmplări haioase şi hazoase, dar mă voi oprila doar câteva.
Noi, tineri autori, adică viitorii scriitori, ne câştigam bucata de pâine prin diverse redacţii, pe la edituri...
Şi, iată, unul pe numele lui Pavel Darie, Dumnezeu să-i dea sănătate, că mai este şi astăzi, avea obiceiul sau, poate, deosebita plăcere, să-i telefoneze ades lui Cărare, ba chiar foarte des, şi nu că să-i comunice ceva important, sau să se limiteze la un sfert de oră de conversaţie, dar aşa cum era tărăgănat la vorbă şi tot aşa de întins, o ţinea şi o tot ţinea...
Cărare ce făcea? Ridica receptorul: „Da, te ascult, Pavele”... Iar Pavel dă-i şi dă-i... Cărare ascultă cât ascultă, aici vine ora prânzului, Pavel tot vorbeşte... Cărare pune receptorul pe masă, îşi îmbracă trenciul, se duce la cantină în oraş, ia masa, vine îndărăt la redacţie, agaţă trenciul în cuier, se aşază, ia receptorul, îl duce la ureche: „Da, da, Pavele, te ascult”... Iar Pavel Darie tot vorbea şi vorbea...
Alta. O dată pe lună avea loc o şedinţă de lucru, la care fiecare venea cu idei pentru caricaturi vizând probleme din cele mai fierbinţi... La care întruniri participau şi pictori, care urmau să realizeze respectivele imagini plastice... Desigur, se mai debitau şi multe alte bancuri, care stârneau hohote homerice de râs... Printre autorii de caricaturi dintre pictori erau regretaţii Igor Vieru, Glebus Sainciuc, Merega ş.a. Cu Igor Vieru se întâmpla aşa: cum spunea cineva un banc, toată lumea hohotea - Igor Vieru rămânea... încremenit... Nicio rază de zâmbet măcar... Peste vreo două săptămâni apare Igor al nostru la redacţie, şi păşind peste prag, intră prăpădindu-se de râs...” De ce râzi, Igore?, îl întreabă Petru Cărare. Ai vreun banc nou-nouţ? Spune-l şi nouă, repede!” Iar Igor de colo: „Nu, măi! Eu râd de ceea ce-aţi spus voi... data trecută!” Şi iar râââdee, râdeee... La care Cărare: „Înseamnă că bancul acela a fost super, dacă a ajuns să-l răzbată şi pe Igor”...
Şi un caz mai puţin amuzant, mai ales că mă priveşte personal. Plec eu o dată într-o deplasare pe teren ceva mai lungă, în care timp soseşte la redacţie o scrisoare din satul meu. Era un semnal critic, la adresa preşedintelui de colhoz... Subiectul: cum satul pe atunci nu era electrificat, exista un motoraş care dădea lumină la sediul contorei colhozului şi... cam atât. Dar preşedintele ce-a făcut? A pus să se instaleze şi câteva becuri... Unde? De la casa lui, pe stâlpii din drum, până la cancelarie... Autorul scrisorii, un coleg de-al meu de şcoală, îmi adresa scrisoarea mie, dar cum eu eram plecat, redactorul şef i-o dă lui Cărare. Cărare o pregăteşte, o plasează în număr, revista apare...
Scandal! Când merg acasă, în sat, preşedintele mă întâlneşte şi-mi face un frecuş, că de ce l-am făcut de ruşine în faţa întregului raion? „Eu, care v-am ajutat să nu vi se dărâme casa, atunci când tată-tău a nimerit la închisoare”... Aşa a fost, ne-a ajutat, dar cum să mă justific în faţa lui? Zic: nu eu am publicat-o, a făcut-o un alt lucrător de redacţie...
Şi alte, tot alte întâmplări chipăruşiste.
Dar cea mai lată a avut loc în august 1959, când noi, cei puşi pe critică totală asupra stării aberante de lucruri în societate, dar mai cu seamă, în sfera culturii naţionale, rămaşi de capul nostru, şeful fiind plecat în concediu, am scos un număr BOMBĂ, care, explodând, a răsturnat COVATA întregii redacţii, iar noi, aproape toţi, am fost fugăriţi din seviciu, împrăştiindu-ne ca nişte pui de bodaproste care şi pe unde a apucat...
A fost o adevărată răfuială cu tinerele şi fragedele lăstare de conştiinţă naţională, care se înfiripaseră şi încercau să se afirme în perioada de relativă liberalizare a climatului social-politic şi cultural de după moartea tiranului Stalin şi după demararea a ceea ce s-a numit eufemistic dezgheţul hruşciovian, când au devenit posibile contacte culturale şi literare directe cu România şi a slăbit oarecum cenzura, dar numai aparent, cum s-a dovedit şi în cazul „CHIPĂRUŞULUI”...
13 februarie 2015