„Tavanul e pe cale să se prăbușească, tencuiala cade”. Viața georgienilor refugiați din Abhazia
Unii dintre aceștia locuiesc și astăzi, la 25 de ani de la acele evenimente, la Tsqaltubo, într-unul din stațiunile balneare de pe vremea URSS „Aia”, unde își petreceau altădată concediile nomenclatura de partid. În primii ani de după război, majoritatea camerelor din clădire erau ocupate. Astăzi, în sanatoriu mai rămân doar câteva familii, care nu au, pur și simplu, unde pleca.
„Tavanul e pe cale să se prăbușească, tencuiala cade. Pe timp de ploaie, apa pătrunde chiar în cameră. Umezeală permanentă. Așa și trăim! – povestește Leila Horava, refugiată din Abhazia.
Până la război, Leila și soțul său locuiau la Suhumi. Au părăsit orașul pe 28 septembrie la bordul unei corăbii militare ucrainene, trimise special în Georgia pentru salvarea refugiaților. Era, practic, ultima cursă care plecat din portul din Suhumi în acele zile.
„Cam cinci mii de oameni s-au refugiat la Poti la bordul acelei corăbii. Îmi amintesc că eram escortați de elicoptere și câteva ambarcațiuni. Mult mai mulți oameni au rămas însă acolo, pe mal, pentru că nu mai aveau loc pe corabie. Mai târziu, am aflară că mulți dintre ei au fost împușcați, iar corpurile lor au fost aruncate în apă. Mama mea a rămas în Abhazia. A fost arsă de vie în propria casă. Nici nu știu unde i-a fost înhumată cenușa”, - continuă Leila.
„Trăiesc cu gândul că mă voi întoarce”
Solomon Bolokadze a refuzat până în ultimul moment să părăsească Suhumi. În consecință, atunci când orașul a cedat, el a fost arestat. Solomon a avut noroc însă. Cam peste două săptămâni, el și alți câțiva deținuți au fost cedați părții georgiene. Bărbatul povestește că în timpul războiului oricine putea fi omorât doar pentru simplu fapt că vorbea limba georgiană. El zice că a văzut însă și situații când abhazii și georgienii își riscau viața unul pentru altul.
„Nu e zi să nu mă gândesc la întoarcere. Nu am nimic aici să mă țină. Trăiesc cu gândul că mă voi întoarce. Acolo este orașul meu, pe străzile căruia alergam desculț fiind copil. Mă tem totuși că dacă m-aș întoarce acum nu m-aș mai putea integra. Dar trebuie să ajung. N-am ce împărți cu abhazii. Am trăit în pace mii de ani. Ce s-a întâmplat a fost un conflict artificial pus la cale de Rusia”, - crede Solomon.
Până în 1993, Suliko Mighineișvili locuia, împreună cu familia sa, în orașul de coastă Oceamcir. După război, soții Mighineișvili s-au mutat la Rustavi. Aici, a și decis Suliko să creeze o „mică Abhazia” - chiar sub ferestrele blocului sovietic cu nouă etaje.
„Totul îmi amintește de patria mea. Ce vedeți aici – am făcut cu mâinile mele. Am construit până și o mică biserică. Puieții de plante i-am primit din Abhazia, dar, din păcate, unii nu s-au prins- palmieri, de exemplu”, - spune Suliko.
În total, în jur de 250 - 300 de mii de oameni au părăsit Abhazia în timpul războiului, conform datelor din diferite surse. Este vorba, în special, de etnici georgieni. Între cinci și zece mii de georgieni au murit în timpul luptelor. Refugiații din Georgia au statut special și beneficiază de contribuții lunare și o serie de beneficii. Sute de oameni nu au însă nici astăzi propria lor casă, pe care o așteaptă de la stat.
Abhazia, care în perioada URSS era o republică autonomă în componență a Georgiei, și-a declarat independența după războiul cu Georgia, din 1993. Atunci, independența Abhaziei nu a fost recunoscută nici de Georgia, nici de vreun alt stat.
În 2008, după războiul ruso-georgian de cinci zile, independența regiunii a fost recunoscută de Rusia și apoi de alte patru state, printre care Nicaragua și Nauru.
Georgia consideră Abhazia și Osetia de Sud teritorii separatiste, ocupate de Federația Rusă și acuză Rusia de încălcarea integrității teritoriale a țării lor. Pe când, faptul că Moscova recunoaște independența acestei regiuni este văzut la Tbilisi doar ca un aspect al actului de anexare a Abhaziei, regiune pe care ONU o recunoaște ca parte a Georgiei.
(Traducere și adaptare: Diana Benea)