Teze despre Ceaușescu - anul 1968
În privința atât de importantului an 1968, prima teză pe care aș propune-o este aceea că vorbim despre o perioadă în care mulți îl priveau pe Ceaușescu drept un marxist luminat, un comunist naționalist sau chiar un susținător al socialismului cu față umană. Eram acolo, la București, la momentul respectiv, și aveam un background familial aparte dublat de setea de-a înțelege ce se petrecea.
Ceaușescu însuși flirtase cu această imagine și mulți intelectuali și tehnocrați români crezuseră în demagogia lui, în timp ce observatori externi îl vedeau deja ca pe un David est-european confruntându-l pe marele și înspăimântătorul Goliat sovietic. Aceasta era narațiunea la nivelul anului 1968. Îmi amintesc cum în timpul unei conferințe Anex la Paris, în 1987, jurnalista Le Monde Amber Bouzouglu, a venit cu formula cea mai bună pentru a descrie reacțiile vizavi de Ceaușescu în mass-media occidentale (Le Monde, The New York Times, The Guardian): „Cher monsieur, nous nous sommes tous faits eus!”/ „Dragă domnule, ne-ați păcălit pe toți!”
A doua mea teză este că Ceaușescu a folosit cu mult cinism înăbușirea Primăverii de la Praga (invazia militară de după 21 august 1968) drept o scuză pentru propriul său cult al personalității. Ceaușescu a inventat o mitologie auto-glorificatoare în care a ocupat locul eroului, însuși simbolul acestei legături de nezdruncinat dintre Partid și popor. În 1968, „PCR–Ceaușescu–România” a devenit sloganul oficial. Deci teza mea este că originile și primele manifestări ale cultului personalității nu sunt de găsit în 1971, așa cum s-a presupus vreme de mulți ani, ci între 1967–1968. Gheorghiu-Dej nu a beneficiat de un asemenea spectaculos cult și cu siguranță nu și-a folosit imaginea ca instrument propagandistic, însă Ceaușescu era făcut din alt aluat.
A treia mea teză este că Ceaușescu a fost un fidel și înrăit bolșevic. Nici el, nici camarila lui n-au dorit vreodată să liberalizeze sau să democratizeze sistemul politic din România. Narațiunea pe care o avansau până prin anii 2000 nostalgici precum Paul Niculescu-Mizil (1923–2008) sau fostul ministru de Externe Ștefan Andrei (1931–2014) este aceea că în anii 1966, 1967 și 1968 luase avânt un fenomen reformist în sânul partidului (și de la vârf în jos, către eșaloanele inferioare). Până și Ion Iliescu a încercat în varii ocazii să acrediteze această teză, inclusiv în dialogul pe care l-a avut cu mine în 2004. Resping categoric această teză. Chiar și în faza lui cel mai puțin represivă, sistemul era structural opus oricărei idei de Rechtsstaat (domnia legii) și economie de piață. Și aici este exact punctul în care găsim deosebirea semnificativă dintre Primăvara de la Praga și mascarada pseudo-reformistă de la București.
Revizionismul marxist a fost un curent intelectual și politic bazat pe revolta împotriva Leviatanului birocratic al stalinismului. Elementele centrale ale revizionismului marxist erau anti-autoritarismul, opoziția față de centralismul birocratic, respingerea dominației atotcuprinzătoare a statului, repudierea controalelor dogmatice asupra vieții și minții. Logica revizionismului avea să transceandă în cele din urmă strategia inițială pentru a ajunge să reprezinte opusul bolșevismului.
Ca fenomen global și local (glocal), revizionismul marxist est-european s-a dezvoltat după moartea lui Stalin și a fost diferit de reformismul sfârșitului de secol XIX, început de secol XX. Acesta din urmă încă se numea revizionism. Era revizionismul asociat cu lucrarea lui Eduard Bernstein, Precondițiile socialismului, fostul secretar al lui Friedrich Engels, o persoană de imensă reputație și legitimitate în sânul mișcării socialiste. Dar accentul meu/al nostru aici, cade pe revizionismul marxist, care apare în Europa Centrală și de Est și găsește mulți congeneri și parteneri de dialog în persoana apostaților, inclusiv în Franța și Statele Unite, mai ales după Revoluția maghiară din 1956. Principalii exponenți au fost Georg Lukács (1885–1971) cu a sa Școală de la Budapesta, Karel Kosík (1926–2003), Leszek Kołakowski (1927–2009) și Grupul Praxis din Iugoslavia.