Armata fantomă în ascensiune (I)
Probabil nu există epocă istorică străină de convingerea că e arena unor schimbări istorice de viteză și adîncime nemaivăzute. S-ar putea, prin urmare, ca timpurile ce vin după noi să creadă că sînt campioane ale mutațiilor istorice. Doamne ferește! Ce vedem, acum, făcîndu-se și desfăcîndu-se sub ochii noștri e, deja, prea mult și prea periculos. Vîrful acestei nervozități dramatice și, adesea, dubioase e Uniunea Europeană. Ultimii ani cer insistent o întrebare uimită și dezarmată: ce i-a apucat pe acești oameni?
Șocurile au început, evident, acum patru ani, în 2014, cînd Cancelarul Merkel a deschis porțile Germaniei și ale Europei, absorbind mai mult de un milion de refugiați și migranți. De atunci încoace, fluxul intrărilor s-a redus, dar nu s-a oprit, iar schimbările provocate de inserția unor uriașe populații noi continuă să agite social și politic Europa de Vest. E greu de spus ce se va întîmpla sau ce nu se va întîmpla mai departe, dar e limpede că șocul va produce efecte de magnitudine istorică. Mai nou, a venit rîndul celui de-al doilea val de declarații și proiecte care anunță decizii șocante. Astfel, Președintele Franței, Emmanuel Macron, și Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, au promovat recent ideea unei Armate Europene și a unui Consiliu de Securitate European. În același timp, liderii axei franco-germane au urgentat proiectul unei zone euro consolidate, cu Buget și Ministru de Finanțe propriu.
Nimic nu garantează că aceste proiecte vor deveni vreodată realitate. UE excelează în inițiative largi, aproape utopice, rămase în afara realității, uitate sau reduse la un sediu și o masă oarecare de funcționari. Însă, chiar dacă vor fi amînate sau nefructificate, aceste idei spun foarte mult despre mentalitatea politică și filozofia generală care le-au dat naștere.
În ordinea credibilității, consolidarea zonei euro e cel mai de luat în seamă din proiectele noului val al planificatorilor UE. Tentația și tatonările sînt vechi. Sub direcția Germaniei și a Franței, statele-membre ale zonei euro s-au considerat, mereu, implicit sau explicit, nucleul de elită al UE. Lăsînd la o parte specificații financiar-tehnice extrem de complicate, chestiunea zonei euro consolidate are o însemnătate politică formidabilă și, paradoxal, cu atenție trecută sub tăcere de susținătorii proiectului. O zonă Euro autonomă și decuplată va produce și va oficializa, practic, o sciziune Vest-Est. Chiar dacă nimeni nu vrea să discute deschis această problemă, ideea unei zone euro autonome e, în primul rînd o chestiune politică și anume un proiect care contrazice foarte serios principiul unității europene sau al solidarității - cu un termen preferat de mulți oficiali UE.
Din momentul în care statele-membre ale zonei euro decid să se gospodărească separat, distanța față de Est crește. Statele estice ale UE vor trebui să existe într-o realitate financiară separată și, evident, marginală. Uniunea Europeană va funcționa nu numai la viteze, dar și în ligi diferite. Economiile Estului vor fi puse în situația de a juca pe o piață cu regii distincte. Într-un fel, s-ar putea vorbi de dezmoștenirea Estului. Situația e, și așa complicată pentru un Est care funcționează, cu puține excepții, pe post de piața de desfacere și rezervor de forță de muncă pentru economiile zonei euro. Dacă zona euro se va fortifica și separa încă mai mult, rolul de furnizor primitiv al economiilor estice se va accentua, iar perspectivele dezvoltării se vor diminua, cu consecințe politice previzibile: diminuarea ponderii la nivel european, slăbirea clasei de mijloc, atît cît există ea, și orientarea spre soluții fiscal-economice de tip asistențial. Dacă nu e prea mult spus, modernizarea și democratizarea profundă a Estului va rămîne o chestiune de discurs și atitudine civică, fără acoperire economică. Astfel structurat, viitorul riscă permanentizarea demagogiei democratice. Unde demagogie înseamnă creșterea volumului declarativ și absența capacității politice și economice.