Despre orbirea voluntară
A fi tendențios de dragul cauzei era privit drept un merit, o reală virtute. „Iubești poporul?” întreba maniacal politrucul Traian Șelmaru în anii ’50 și adăuga ritos: „Dacă iubești poporul, vei ști cum să scrii”. Noua partinitate cere ura pentru proiectele legate de europenizare și democratizare, inclusiv asumarea trecutului—orice ar spune, orice ar face societatea civilă. Noua/vechea partinitate se plasează dincolo de argumente empirice, prin mistificări, distorsiuni, imprecații, interjecții și incantații, ba chiar și amenințări. A se vedea declarația din week-end a deputatului PSD Cătălin Rădulescu la adresa protestatarilor pașnici din Piața Victoriei: „Nu ne provocați că venim un milion și vă călcăm în picioare”. Aici nu mai este vorba de un personaj politic, deci de unul fatalmente failibil, ci de ostilitatea față de o viziune de renovare a spațiului public și a societății românești în genere. Cine nu participa pe vremuri la ritualurile de înfierare era catalogat imediat drept dușman. Înfierarea!—o fac azi cu suficient spor televiziunile de casă, cei vânduți/dedați acestei logici primitive a politicului.
Să revenim însă la moravurile vechiului regim, cel din care se trag azi cleptocrații vechilului Dragnea. Cele patru reguli de supraviețuire în comunism, suna un banc faimos, erau: 1. Nu gândi; 2. Dacă gândești, nu vorbi; 3. Dacă gândești și vorbești, nu scrie; 4. Dacă gândești, vorbești și scrii, să nu fi surprins… Ei bine, ultimii ani de postcomunism m-au făcut să mă întreb cum a fost posibilă metamorfozarea unei prese vibrante, cu profesioniști reali, mulți trecuți prin stagii de pregătire jurnalistică în Occident, în negația a ceea ce-ar trebui să fie un ziarist onest.
Mă voi opune întotdeauna oricărei îngrădiri a libertății de expresie, voi lupta până la capătul zilelor mele pentru acest drept și pentru celelalte libertăți câștigate cu atâtea sacrificii în decembrie 1989. Dar nu pot să nu remarc cum, în România membră a Uniunii Europene, controlul cvasi-monopolist al unor trusturi de presă asupra mijloacelor de informare a avut și are efecte extrem de perverse. Am fost în țară cel puțin în fiecare vară în ultimele decenii post-comuniste, urmăream emisiuni pe canalele dominante private și mă întrebam unde s-a refugiat simțul rușinii? Cum este posibil ca oameni pe care îi cunosc de ani de zile să se preteze la asemenea mascarade sinistre, la manipulări jenante și grosolane? Este ceea ce am numit, Mircea Mihăieș și cu mine, în volumul nostru apărut la Curtea Veche (O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu), orbirea voluntară.