Convertiri

În urmă cu opt ani, se stingeau din viață doi celebri filosofi iugoslavi. Spun iugoslavi pentru că așa au fost cunoscuți ei în anii când se opuneau dogmatismului stalinist, șovinismului exclusivist și despotismului „luminat” al mareșalului Tito. Mă refer la Mihailo Markovici (1923-2010) și la Svetozar (Sveta) Stojanovici (1931-2010). Markovici a luptat în armata de partizani, s-a opus apoi cominformismului, a studiat logica în Anglia cu A. J. Ayer. Stojanovici a scris cărți esențiale de critică a socialismului birocratic. Amândoi au participat la proiectul internațional de reconstrucție a unui umanism marxist anti-totalitar numit PRAXIS, o revistă, un nucleu de gândire, o tribună de idei nonconformiste. Au fost disidenți reali. Au fost persecutați, li s-a interzis dreptul să predea la Universitatea din Belgrad, au publicat în samizdat și în Vest lucrări demistificatoare despre comunismul de tip sovietic. Markovici a predat la University of Michigan la Ann Arbor și la University of Pennsylvania din Philadelphia (unde l-am și cunoscut în 1983 și am devenit prieteni). Stojanovici a predat mulți ani la University of Kansas. Făceau parte amândoi din comunitatea internațională a luptătorilor pentru drepturile omului. Erau (ori păreau a fi) spirite deschise, ostile oricărui tribalism, imuni la chemările colectivismelor gregare.


În 1987, la New York, au participat la o conferință internațională pe care am organizat-o pe vremea când lucram la Foreign Policy Research Institute. După 1980, cei doi au urmat căi (doar parțial) diferite. Mihailo Markovici s-a apropiat tot mai mult de Slobodan Miloșevici și de soția acestuia, Mirjana Markovici (coincidență de nume), până la punctul în care a devenit, în anii ’90, vicepreședinte al Partidului Socialist și ideolog oficial al populismului etnocentric.  Devenise imposibil dialogul cu el. Fusese, în 1985, unul dintre autorii Memorandumului SANU (Academia de Științe a Serbiei), document emblematic al naționalismului radical. Vedea pretutindeni agenți albanezi, conspirații catolice, intrigi germane.


Svetozar Stojanovici a mers în direcția simbolizată de scriitorul Dobrica Ciosici (1921-2014), a ajuns chiar consilier al acestuia în momentul în care tribunul naționalismului sârb ajungea președinte. Revista Praxis International a capotat exact din aceste rațiuni: Stojanovici a încercat să impună o linie favorabilă agendei intelectuale auto-victimizante reprezentată de Ciosici, alți membri ai comitetului redacțional (în primul rând gânditoarea politică Seyla Benhabib, pe atunci profesoară la Harvard, apoi la Yale) s-au opus. Pe Svetozar l-am reîntâlnit în 2007, la conferința „Stalinism Revisited” ținută la Washington. Contribuția sa poate fi citită în volumul pe care l-am editat, apărut în 2009 la Central European University Press (Stalinism Revisited. The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe). Era obosit, regreta multe lucruri. Am stat îndelung de vorbă, l-am întrebat despre Miloșevici, dacă îl considera pe acesta un naționalist radical. Mi-a răspuns: „A fost un oportunist radical”.


Markovici și Stojanovici au întruchipat cândva o promisiune umanistă, o tentativă de resuscitare a spiritului critic. Au cedat apoi, au pactizat, au contribuit (cu intensități diferite, mă grăbesc să o spun) la constituirea și legitimarea unui distructiv discurs naționalist (Stojanovici mult mai prudent, mai nuanțat). Profesioniști ai dialecticii, găseau scuze dialectice pentru atâtea aiuritoare salturi mortale. Alții nu au făcut-o: de pildă, Ljubomir Tadici (1925-2013), și el membru al grupului Praxis, tatăl președintelui sârb Boris Tadici (cu mandat prezidențial între 2004-2012). Ori Zagorka Golubovici (n. 1930). Ori Aleksa Djilas.


Destinul post-1989 al disidenților din Europa de Est este un subiect, nu o dată, derutant...