Seisme politice în sânul familiei bolșevice
Partidul Muncitoresc Român (PMR)—rezultat al fuziunii dintre Partidul Comunist din România și Partidul Social-Democrat Român, rebotezat în 1965 Partidul Comunist Român (PCR)—n-a reprezentat niciodată vreo celulă izolată în cadrul mișcării comuniste globale și, măcar până în 1960 și ceva, liderii lui s-au imaginat pe ei înșiși ca principali actori în cadrul disputelor dintre partidele dominante marxist-leniniste (sovietic și chinez). Trebuie să înțelegem modul de funcționare al unei culturi politice bazată pe teamă, suspiciune, legitimitate discutabilă, internaționalism de paradă, manipulare populistă a simbolurilor naționale, personalizarea nerușinată a puterii și mania persecuției. Trebuie, de asemenea, să înțelegem un grup de oameni care au venit la putere ca exponenți ai unei puteri străine și au reușit să se transforme pe ei înșiși în campioni ai autonomiei în raport cu acel centru imperial. A existat o relație de supunere și subordonare între București și Moscova pe care trebuie să o subliniem, dar a existat, după 1960, și ceea ce se cheamă ciudata dialectică a de-sovietizării și de-stalinizării.
Haosul post-Stalin printre elitele conducătoare sovietice și est-europene a generat o serie de fenomene politice și sociale, care sunt definite prin conceptul de „Noul Curs” și metafora literară a „dezghețului”. Între martie și septembrie 1953, urmașii lui Stalin s-au angajat în eforturi impetuoase pentru a limita anvergura terorii de masă, au reasigurat aparatul de stat că nu vor mai avea loc epurări și au atenuat semnificativ retorica anti-occidentală și anti-titoistă. Miturile staliniste dominante au început să se surpe, mumificata dogmă a internaționalismului monolitic a fost gradual provocată de mândria națiunilor subordonate, iar statul demoralizant și scepticismul au pus stăpânire chiar și pe membrii aparatului de partid—scheletul instituțional al ordinii sociale totalitare.
Competiția pentru putere dintre diferite facțiuni de la Kremlin a rezultat, printre altele, în excluderea urmată de anihilare fizică a fostului șef al poliției secrete, Lavrenti Pavlovici Beria. Rolul lui Beria ca de-stalinizator a fost, desigur, unul din cel mai bine păstrate secrete ale Kremlinului. Imaginea sa publică, atât în URSS, cât și în afară, a fost una a cruzimii, sadismului și disprețului total pentru orice putea mirosi a participare democratică și drepturi civile. Prin urmare, cetățenii Blocului sovietic au primit cu o mare bucurie și o renăscută speranță veștile despre eliminarea, arestul, judecata și execuția lui Beria, între iunie și decembrie 1953. În memoriile sale, Beria, Mon pere: Au coeur du pouvoir stalinien (Paris: Plon/Criterion, 1999), fiul lui Beria, Sergo, pune sub semnul întrebării narațiunea oficială a unui proces care ar fi avut loc în decembrie 1953. Teza lui este că un comando al Ministerului sovietic al Afacerilor Interne l-ar fi lichidat pe Beria în propria sa reședință ca urmare a unei operațiuni de tip gangsteresc, pe 26 iunie 1953.
Valul de reabilitări politice de după 1954, reafirmarea—mai curând demagogică la început—a mult timp uitatului adagiu al „normelor leniniste ale vieții de partid”, au permis coagularea anumitor așteptări întru schimbare, nu doar în Uniunea Sovietică, ci și în țările satelit. Beria și colaboratorii săi erau țapul ispășitor perfect folosit de „conducerea colectivă” Malenkov–Hrușciov pentru a-și afirma propriul devotament față de relaxarea domestică, standarde de viață mai bune pentru poporul sovietic și o nouă viziune asupra relațiilor din cadrul blocului.