Sectarismul mesianic al bolșevismului

 


În mod evident, comunismul nu a fost o religie politică explicită. Leninismul provine din întâlnirea dintre o tendință autoritară din marxism, voluntarismul marxist, cultul violenței, și hybris-ului istoric al radicalismului revoluționar rus, nihilismul despre care scrie atât de pătrunzător Dostoievski în Demonii. Lenin este ascetul revoluționar prin excelență, copilul secolului XX. De altfel, secolul trecut a aparținut lui Lenin. A început cu ruptura dintre bolșevism și menșevism, cu celebrul pamflet Ce-i de făcut?, care este el însuși o replică întârziată a romanului omonim, excepțional document politic, al lui Cernîșevski. Pedagogia presupusă de această lucrare anticipează transformismul antropologic radical al lui Makarenko. Personajul lui Cernîșevski, Rahmetov, nu suportă slăbiciunea. În mod similar, când lui Lenin i se pune să asculte Appasionata pe o placă de gramofon, el spune „oprește-o, dacă mai ascult înnebunesc”. Nu poate! În fața frumuseții, el reacționează cu spaimă. Frumusețea trebuie oprită. Se duce la Paris, petrece un an de zile în capitala franceză, nu vizitează niciun muzeu de pe malurile Senei în afara celui al comunarzilor. Pe de o parte, Lenin demonstrează un altruism exaltat, iar pe de alta o dorință de a-i pedepsi pe toți cei care nu se supun acestui gen de altruism.




 


Așa cum am menționat și în alte ocazii, există două direcții în mesajul Manifestului Partidului Comunist care anticipează elaborările viitoare ale teoriei marxiene. Pe de o parte, este accentul pus pe dezvoltarea autonomă, organică a conștiinței de clasă. Pe de altă parte, avem glorificarea și cultul violenței. Perpetuarea unei asemenea dihotomii în istoria și evoluția marxismului scoate în evidență problema centrală a acestei filosofii politice: cea a moralității praxisului revoluționar. Manifestul demonstrează ambivalența letală a emancipării consacrate prin violență: în numele democrației proletare autentice, libertățile formale trebuie suspendate, chiar reprimate. Pentru a atinge un nivel înalt de moralitate, care transcende ipocrizia burgheză, moralitatea tradițională trebuie abrogată.


Marxismul pretinde că deține frâiele destinului omenirii deoarece afirmă că are soluția la agoniile și anxietățile milenare ale societății. Nu cred că a existat vreodată vreun alt proiect revoluționar impregnat de o mai amplă pretenție profetică sau de un mai masiv simț al predestinării carismatic-istorice. Din acest punct de vedere, mitul „partidului de tip nou” al lui Lenin este un ecou fidel al mitului lui Marx al clasei hărăzite care urmează să aducă salvarea umanității dincolo de propriile sale condiționări subiective.


În The Road to Terror, Oleg Naumov și Arch Getty afirmă că „pentru bolșevici existența a fost un subset al existenței mulțimii, al existenței în cadrul partidului, și viața partidului prevala asupra propriei vieți fizice. Chiar sinuciderea, cel mai personal dintre acte, avea o semnificație politică aparte pentru bolșevici”. Nicolai Buharin este cazul clasic de victimă care își glorifică torționarul. El îi cere iertare lui Stalin pentru crimele de gândire pe care le comisese. Stalin a păstrat până în ziua morții scrisorile lui Buharin în biroul său personal. Erau între foarte puținele obiecte prețioase ale lui Koba. Acesta colecționa scrisorile celui mai bun prieten, pe care l-a condamnat la moarte și l-a executat. Buharin îi scrie lui Stalin implorându-l să-i lase viața și asigurându-l de devotamentul său total, îi glorifică lui Stalin „angelica răbdare”. În aceasta constă grotescul mecanism care s-a numit critică și autocritică.