România: Înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii. Sau invers

Președintele Iohannis îi liniștește pe români pe ton superior, de inspector școlar: „Trebuie să aştepţi un timp, spun specialiştii două săptămâni, pentru a vedea ce efect are un set de măsuri. S-a văzut că vechiul set de măsuri care a fost în vigoare nu a fost suficient. Ca arate, guvernul a venit cu un nou set de măsuri.” Așadar, care vra să zică: un set nou de măsuri în lupta împotriva coronavirusului. În fapt, o reîntoarcere la setul vechi de măsuri: se închid piețe, biserici, teatre și săli de concert, se interzic reuniunile, petrecerile și întâlnirile „tovărășești”, se limitează circulația. Este o lipsă de inventivitate dătătoare de gânduri și rău prevestitoare.

Și în modă, și în presă, și cu atât mai mult în politică se practică această stratagemă stilistică: se caută o soluție convenabilă din trecut și, călcată, parfumată și apretată, este prezentată drept un nou început. Pentru cei cu memorie scurtă chiar așa și e. Timpul trecut, cu soluțiile lui prăfuite, decadente, devine o capcană pentru nostalgici și amnezici. Societatea românească e ca o ceapă care, când o decojești de foile uscate și murdare, te face să plângi: de neputință, de melancolie, de speranță. Timpii istorici nu se mai succedă, ci se suprapun. Post-modernism românesc. Tehnologie de secol XXI și mentalități de secol XV. Sau invers. Când mandatele se sparg de malul campaniei electorale, ies la iveală toate resturile biografice nedigerate, uitate în biografiile oficiale romanțate: de fapt, unul dintre aleși e condamnat cu suspendare, altul a fost politruc la județeana de partid, altul și-a plagiat doctoratul sau nu a făcut facultatea pe care susținea că a făcut-o. Ar vrea ca alegătorii să nu știe sau să uite. Consideră că un nou mandat este un nou început, așadar, tot ce a fost înainte de pragul cosmic al cabinei de vot trebuie șters cu buretele. Aparține altei ere. Această speculare a amneziei și/sau iertării ar trebui să funcționeze cu randament maxim și în noua stare de alertă reînnoită până la jumătatea lunii decembrie. Ea reia, revizuite și editate pe ici pe colo, păcatele tinereții vechilor stări de urgență și alertă amestecate cu ceva din starea de carantină. Poate că nici nu e vorba despre specularea amneziei și a nostalgiei, ci de o dresură națională care transformă obiceiurile excepționale în reflexe ale cotidianului. Sau invers.

Actuala decizie a guvernului, „noul set de măsuri” adică, preia din precedentele stări de agregare social-economică măsurile care au avut efectul cel mai puternic/nociv asupra psihicului și buzunarului: se închid afaceri, piețe, se îngheață activitățile publice pe timp de noapte, se revine la declarația pe proprie răspundere. Nu trebuie să fii specialistul pe care-l invocă președintele Iohannis ca să-ți dai seama că e vorba tocmai despre acele măsuri care nu au avut nicio eficiență în fața virusului aflat în propagare exponențială tocmai în timpul acestor stări excepționale (semn că măsurile restrictive au fost inutile, mult întârziate sau inadecvate). De astă dată guvernul a decis că e mai prudent să aștepte nu două săptămâni, ci o lună întreagă. O lună care înghite, cu psihozele și virozele ei, întreaga campanie electorală plus Ziua națională și alegerile. Românii trebuie să renunțe, așadar, nu doar la sărbătorile de peste an, ci și la tradiționala fasole cu ciolan, la târgurile de Crăciun și, foarte probabil, la artificiile și șampania de Revelion (de vreme ce nu ai voie să ieși pe stradă după ora 23)..

În ciuda condițiilor de război, românii vor vota, pentru că așa e în democrație: se trăiește și se moare pentru vot. Președintele, care e de ceva vreme singurul vector de imagine al PNL, este convins că partidul lui va câștiga alegerile. De altfel, toată energia economisită în anii de letargie și lipsă de inițiativă ai primului mandat o investește acum în activitatea guvernului. Prezidează ședințe, face pe PR-ul, anunță decizii înainte de a fi discutate și adoptate, amenință, alocă, dislocă, numește, destituie. Mai nou, face campania electorală PNL. Toate activitățile guvernului au devenit de fapt vectori de imagine pentru partid. Nu mai știi cine taie panglica la diverse sindrofii, cine ține discursul, cine are inițiativa: e bunul administrator sau vechiul animal politic? Bunele intenții sunt masca perfectă care disimulează politizarea actului de guvernare. Politicienii au considerat mereu că bugetul este o armă politică. Bugetul și pixul care semnează alocările de fonduri. Cu pixul acesta se despart apele de uscat prin mlaștina realității. Cu pixul guvernamental se câștigă și se pierd funcții, alegeri. Toate resursele standard și exotice de comunicare și propagandă au învățat dureros că fără tubul de oxigen al finanțărilor de la buget mulți câini de pază ai democrației ar turba. Nu degeaba depun unii eforturi considerabile să-i facă să saliveze când se aprinde lumința din capătul tunelului. Probabil că vom afla cândva (va fi, oricum, prea târziu) și câți bani a tocat moara mediatică a non-știrilor prezentate pompos ca noi pași către victoria finală în fața pandemiei și a adversarilor politici. Mult mai mult ca zecile de milioane de euro date pe ochi frumoși presei ca răsplată că prezintă „corect” și „pe linie” eforturile guvernului de a controla crizele.

Din nefericire, în lumea de dincoace de ecranele televizoarelor/calculatoarelor, boala, cu tot cu psihozele ei, continuă să facă ravagii. Mai ales prin efectele ei laterale: ies la iveală toate bubele sistemului de sănătate (care nu pot fi vindecate peste noapte), înapoierea, lăcomia. Nu se mai moare în spital de infecții nosocomiale, ci pe culoare sau acasă, așteptând zadarnic ambulanța. Actul medical a fost rezervat urgenței pandemiei și toate celelalte boli mai puțin letale au fost amânate, întârziate sau prost/deloc tratate. Nu degeaba unii medici voiau să se adopte o ordonanță care să-i exonereze pe timpul pandemiei de acuzele de malpraxis.

Ca multe alte catastrofe (inundațiile, seceta, sărăcia endemică și cotropitoare), COVID este turnesolul moral și nu neapărat medical al României. Dar nici aici nu e nimic nou: de pe urma războaielor au profitat mereu fabricanții de arme și agenții de pompe funebre. E valabil și de astă dată. Iată, de pildă, directorul general la Unifarm, societate comercială deținută de Ministerul Sănătății, una dintre redutele importante în calea bolii, nu-i așa? a achiziționat prin credit guvernamental și în condiții mai mult decât suspecte consumabile medicale de peste un miliard de lei. Un miliard! Adrian Ionel, șeful Unifarm, făcea parte din greaua moștenire de relații, pile și influență a lui Victor Ponta, dar a fost păstrat și de guvernul Orban suficient de mult pentru a umple cu bani pușculițele interlopilor de partid și de stat. Omul a făcut achiziții în regim de urgență și le-a vândut cu prețuri de vis, uneori și de șase ori mai mari. Ca să nu mai spunem că multe dintre aceste achiziții, au constatat investigațiile preliminare făcute de DNA, nu corespund normelor europene de igienă și calitate. Adrian Ionel repetă, de fapt, rețete de afaceri existente în sistem de multă vreme. De pildă, Hexi Pharma, firma care vindea dezinfectanți în spitale după ce-i îndoia cu apă plată de ajungeau să aibă doar câteva procente de alcool din concentrația inițială, era și ea un lider de piață, de fapt cel mai important furnizor către spitale și e greu de crezut că vindea alcool botezat fără să dea gândit măcar statisticienilor preocupați de recurența infecțiilor intraspitalicești în blocurile operatoare și în zonele restricționate și „sterilizate” cu dezinfectanții companiei. Hexi Pharma era de încredere. Avea relațiile care trebuie unde trebuie. Mulți au închis ochii amețiți de chintesența de apă tare din flacoanele cu dezinfectant și, mai ales, de contribuțiile substanțiale la fondul de pensii. Corupția ucide. Mita orbește.

În lanțul trofic însă, compania respectivă era în jumătatea inferioară. Alții erau mai importanți: manageri de spitale, de sistem, de unitate administrativ-teritorială, de țară. Compania Hexi Pharma a ajuns să fie considerată principala răspunzătoare de morții de la Colectiv. Dar, deși e de presupus că firma livra acești dezinfectanți de multă vreme (fiind, prin urmare, responsabilă și de alte infecții nosocomiale, multe mortale) și că exista așadar o complicitate care depășea marginile sistemului medical și se revărsa în oceanul de corupție și sociopatie al sistemului politic, doar această oportunitate tragică a devoalat marea și criminala scamatorie a transformării alcoolului în apă. Indignarea oficială a fost insuficientă și folosită doar electoral: dosarul Hexi Pharma încă se judecă și azi, la cinci ani de la tragedie. Sentința care urma să fie dată la Curtea de Apel București a fost amânată de patru ori iar zilele acestea judecătorii au decis să reia cercetarea judecătorească. Următorul termen este luna viitoare. După alegeri.

Zgomotul cătușelor în cazul Unifarm atrage tot mai multe priviri și nu se poate să nu te gândești că devoalarea acestor fraude este utilă și oportună într-o perioadă în care tot mai mulți se îndoiesc de competența guvernului în lupta cu virusul și prietenii lui imaginari, dar și în gestionarea crizei economice și sociale declanșată de pandemie. Există un pattern în mai toate crizele și poate că această repetiție ar trebui să dea frisoane: faptul că tragediile cu lacrimile, fricile, speranțele lor sunt generate și mai apoi exploatate politic dovedește că ceva rămâne neschimbat după aceste încercări, că de fapt ele nu ne însănătoșesc, nu ne fac mai buni ci, poate, mai bogați pe unii dintre noi. Singura rațiune de a fi a acestor tragedii este pentru că sunt oportune pentru unii. Revoluția română nu a fost altfel. Nici mineriadele. Unele sunt inventate pentru a avea politicienii incendii de stins. Altele sunt întreținute cât e necesar să încălzească bazinul electoral sau să prepare ceva fierturi propagandistice. Nu compasiunea, bunul simț sau generozitatea, ci tragediile sunt cel mai folosit carburant al tancurilor politice.

Cumva se pare că doar cu tancul am putea ieși din mlaștina economică a ultimului an. Institutul de Statistică confirmă: România trece printr-o contracție economică necunoscută în ultimii 20 de ani. De vine e pandemia, spune guvernul. De vină sunt măsurile proaste luate de guvern, spun PSD și aliații. Guvernul decide închiderea piețelor acoperite. Parlamentul se opune. Guvernul vrea să amâne majorarea pensiilor, parlamentul o vrea aplicată acum. Guvernul nu a făcut nici măcar o schiță de buget, iar ministrul finanțelor încă se plânge la toate microfoanele de dezastrul găsit. Dar chiar și-așa, guvernul promite bani pentru industria ospitalieră și o creștere substanțială (de 20%) a alocației pentru copii. Desigur, de la 1 ianuarie anul următor. Ca să aveți de ce vota.

Singurii care se zbat să-și facă publicitate electorală și campanie cu banii dumneavoastră sunt Ludovic Orban și ai lui. Probabil speriați de sondajele care arată o nivelare a curbei de prestigiu în favoarea adversarilor politici. PSD se mulțumește să tacă, nu din înțelepciune, ci din viclenie: își știe dușmanii de vorbăreți și-i lasă să-și sape groapa cu gura. Uneori cel care dă un pumn cu sete s-ar putea plesni singur peste fălci. Or PSD a învățat această lecție de autoapărare: dacă e în pericol, se dezintegrează pentru o vreme. Stă sub radar, cu nasul la firul ierbii, că acolo e tot românul. Iarba călcată se ridică de îndată. PSD lucrează acum în interstițiile sociale, în subterane, în teritoriu, în piețele descoperite. Profită de serviciile de agent electoral pe care i le face PNL-ul. Exploatează toate neglijențele în serviciu, ambiguitățile de exprimare, indeciziile și aroganțele. Expunându-se excesiv radiației nucleare a realității, carnea PNL a început să se descompună, să-și piardă puțina (in)coerență doctrinară. Este, e adevărat, o situație excepțională însă principala grijă a autorităților pare să fie să arunce responsabilitatea în cârca celorlalți chiar dacă nu aceștia au avut cheile împărăției financiare pe mână. Deciziile antipandemie s-au luat la guvern și cei care le-au girat ar trebui să-și asume măcar parțial eșecul lor. Să admită că „noul set de măsuri” ar putea să nu aibă niciun efect, că nici vechiul set de măsuri nu a avut. Semnificativ este că, de îndată ce guvernul a adoptat „noul set de măsuri”, noile administrații locale (în frunte cu cele dominate de PNL) au căutat modalități de a ocoli și a ignora restricțiile. S-or fi închis piețele închise, dar s-au redeschis piețele pe marginea drumului. Unii le-au înființat pe domeniul public, alții au adaptat vechile piețe la noile cerințe de luptă antivirus. A fost altfel vreodată? Orice restricție a născut de îndată dispense și situații de excepție în care să nu se aplice. Stările excepționale sunt cele care au generat cele mai multe stări de excepție: vă amintiți de cursele transcontinentale cu muncitori sezonieri în plină carantină? De petrecerile date de ștabii de la partid? De jocul cu măști al oficialilor?

Noul set de măsuri a devenit propria caricatură, la două zile după ce a fost adoptat. Nu e o întâmplare. Cumva, guvernul vrea pe de-o parte să se ia act că a adoptat măsuri mai aspre pentru controlul pandemiei și, pe de altă parte, prin politrucii locali de partid și de stat care fac pe disidenții de operetă, vrea să dovedească înțelegere, compasiune, empatie. După principiul românesc: nici prea-prea, nici foarte-foarte. Adică „suntem fermi, dar maleabili; aspri, dar blânzi; fermi, dar înțelegători.” Singura formă de campanie electorală pe care și-o pot permite acum. Înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii. Sau invers.

*Opiniile autorului nu reflectă neapărat punctul de vedere al Europei Libere.