Etalonul Brâncuşi

Dacă ziua de naştere a poetului naţional al românilor Mihai Eminescu a fost „negociată” de istoricii literari, iar alegerea datei – simbolice, căci marca miezul iernii – de 15 ianuarie 1850 (şi nu 20 decembrie 1849, în ciuda inscripţiei pe Biblia de familia: „Astăzi, 20 dechembrie, s-au născut fiul nostru Mihai”) a avut, cu timpul, câştig de cauză, devenind peste un secol şi mai bine Ziua Culturii Naţionale în România şi Republica Moldova, despre Constantin Brâncuşi se ştie cu certitudine că s-a născut pe 19 februarie 1876 la Hobiţa, Gorj.

Nu voi îngroşa rândurile celor care s-au pronunţat, de-o parte sau de alta, pe marginea aşa-zisei dezbaterii „Irina Rimes vs Constantin Brâncuşi”; mă îndoiesc însă că era nevoie de un „ambasador al Zilei Naţionale Constantin Brâncuşi” (asta după ce, acum nişte ani, campania de subscripţie pentru achiziţionarea Cuminţeniei Pământului a eşuat lamentabil); o dată în plus, am convingerea că celebrarea valorilor culturale – pe plan naţional şi mondial – nu trebuie făcută pe cale administrativă, „de sus în jos”; nu în ultimul rând, cred că pornirea spontană a unui artist de a-l omagia pe-un confrate este singura valabilă în plan uman & spiritual.

Am citi zeci de monografii dedicate lui C. Brâncuşi; ori de câte ori am mers la Paris, i-am vizitat atelierul de lângă Centre Pompidou; ţin minte, în cadrul unei dezbateri de la Salon-ul du Livre de la Paris din 2012, când ţara-invitată de onoare a fost România, mai multe voci – în speţă, din Occident – au insistat pe ideea că, pentru a se face cunoscută în lume, spiritualitatea românească trebuie să-l scoată în faţă nu pe Mihai Eminescu (adevărat, ultimul mare romantic european, dar greu de tradus „la zi”), ci pe Brâncuşi, „etalonul” artei moderne – ceea ce, într-un fel, s-a şi întâmplat la nivel de percepţie: majoritatea dicţionarelor enciclopedice din ultimele două-trei decenii îi acordă lui Brâncuşi mai mult spaţiu decât lui Eminescu. QED.

În ce mă priveşte, lecţia lui Brâncuşi poate fi rezumată chiar prin cuvintele sale: „Eu nu sculptez păsări, ci zborul”; altfel spus, am învăţat să prind esenţialul, „ridicând la putere” ideea însăşi de zbor (sau… levitaţie, ca să vin mai de-acasă); pentru asta, a trebuit să încep prin a mă dezvăţa de o anumită poetică – dacă mi-a reuşit sau ba, judecaţi şi Domniile Voastre:    

  * * *

   Să ajungi

  a-ţi fabrica

  singur, ca

  Brâncuşi,

   uneltele

 în vederea

   atingerii

I d e i i de

perfecţiune,

când dalta

şi ciocanul

 fac una cu

  materia –

 tocmai ea

  lipsind cu

desăvârşire –,

 căreia abia

   Lucrarea

  Mâinilor îi

dă formă, la

Infinit[iv lung, de 29,35 m înălţime]