Prețul presei libere (II)

Dispariția și, foarte probabil, asasinarea lui Jamal Khashoggi în Consulatul saudit din Istanbul e o crimă sălbatică, dar nu crima pe care o prezintă majoritatea mediilor de informare. Datele readuse la lumină de cîteva ziare și reporteri de investigație spun că ziaristul independent sau dizidentul de care vorbesc fără încetare mediile de informare sînt o ficțiune.

Presa îl prezintă pe Khashoggi ca martir doborît în lupta pentru democrație și libertate în Arabia Saudită, dar această descriere e ridicolă. Khashoggi era un militant și activist de presă al Frăției Musulmane, o organizație care poate fi descrisă în multe feluri, dar numai ca promotor al democrației nu. Dizidența pe care o pomenesc mediile de informare e altă deformare dusă pînă la fals.

Khashoggi a fost om de casă al sferei regale saudite. În cazul lui se poate vorbi de dizgrație, nu de dizidență. Dealtfel, nimeni nu poate explica în vreun fel cum de a acceptat un personaj cu experiența, inteligența și informațiile lui Khashoggi să intre, în sediul Consulatului saudit din Istanbul, altfel spus pe teritoriu saudit. E imposibil de crezut că Jamal Khashoggi a făcut o eroare sau că era naiv. Ipoteza unei înțelegeri prealabile nu e de exclus. Cert e că Jamal Khashoggi e în realitate o persoană mult diferită de figura eroică prezentă în mediile de informare și în campania internațională de protest.

Și tot greu de crezut e că atîția ziariști și lideri politici sau civici nu cunoșteau datele, de altfel, publice din care e atît de ușor de înțeles cine era și ce rol juca Jamal Khashoggi. Și atunci? De ce consensul aproape general care ține cazul Khashoggi în fruntea știrilor și îl prezintă drept o crimă împotriva presei libere? Întrebarea devine cu atît mai importantă cu cît, în trecut, cazuri de persecuție și violență de stat în Arabia Suadită abia dacă au provocat o reacție în aceleași medii. Nemaivorbind de lunga tăcere a mediilor de informare, a guvernelor și organizațiilor civice în cazul campaniilor de violență și asasinat împotriva disidenților și a vocilor libere din Iran.

Răspunsul e parte a bolilor tot mai îngrijorătoare ale presei contemporane. Din păcate, omisiunile care răpesc publicului dreptul la informare completă sînt exact omisiunile care permit presei să fabrice o fabulă în alb și negru: lupta între cavalerul libertății și regimul saudit, aliat al Statelor Unite, printr-o decizie majoră de politică externă a Președintelui Trump. Campania care acuză Arabia Suadită e onestă atîta timp cît cere sancționarea unei crime. Din clipa în care cere sancționarea regimului saudit pentru crime împotriva unui ziarist liber și independent, acuzația trece repede spre nepotrivirea gravă înte Statele Unite și Arabia Saudită și, de acolo, spre vina Președintelui Trump care a tîrît Statele Unite într-o alianță degradantă. Febrilitatea critică a presei e, în mare măsură, un mijloc de a-l ataca indirect pe Trump.

Se știe, deja, că majoritatea mediilor de informare au renunțat la obiectivitatea pe care o cîntă și au devenit un enorm partid de opoziție, activ împotriva lui Trump. Problema, așa cum e ea ilustrată de cazul Khashoggi, e că acest tip de partizanat impune capitulări și deraieri pe care presa nu ar trebui să le admită. În fond, delictul de neinformare e la fel de grav cu delictul de dezinformare. La fel de nedemnă e părtinirea pro-iraniană pe care mulți lideri politici occidentali o transformă, acum, în adversitate renăscută față de Trump și de Saudiți. În fond și Trump și saudiții sînt uniți de un interes strategic major: blocarea ofensivei iraniene care țintește controlul asupra Orientului Mijlociu prin războaie și mișcări subversive alimentate în Siria, Liban, Egipt și Yemen. Acordul UE cu Iranul pe tranzacția program nuclear tolerat contra piață de investiții occidentale pare mai important pentru Occident decît stabilitatea Orientului Mijlociu. Presa și mediile militante cred că dau o mînă de ajutor instrumentînd cazul Khashoggi. Poate. Dar prețul e degradarea instituției de presă. E prea mult.