Magie, hybris și misticism ideologic

 


Principalii piloni ai totalitarismului au fost partidul monopolist, proiectul ideologic utopic și liderul. Mă gândesc, în special, la două tradiții fundamentale privind înțelegerea sensului conceptului de „totalitarism”: cea a celor care au încercat să-l definească drept o nouă formă de politică radicală, fie ei istorici sau filosofi politici, adică Hannah Arendt, Raymond Aron, Karl-Dietrich Bracher, Zbigniew Brzezinski, Martin Malia, Richard Pipes, Leonard Schapiro, precum și cea a acelor disidenți est-europeni precum Aleksandr Soljenițîn, Václav Havel, Jacek Kuroń, Adam Michnik, Ferenc Fehér, Leszek Kołakowski, cunoscători din interior ai fenomenului, unii dintre ei chiar cu istorii personale ale implicării în curentul revizionist din anii 1950. 


Totalitarismul s-a bazat, de asemenea, pe teroare directă și indirectă. Poliția secretă a fost instrumentul care a menținut populația într-o stare de teamă, neîncredere și suspiciune universale. Chiar dacă acest concept a fost criticat, uneori pe bună dreptate, pentru că ignoră elementele societale și viața cotidiană în regimurile ideocratice, a păstrat totuși o forță descriptivă impresionantă. Regimurile totalitare au vizat construirea „societăților perfecte” și s-au implicat în nesfârșite campanii care să le realizeze scopurile. Mi-am propus mereu să schițez principalele trăsături ale acestor forme de radicalism politic, să le evidențiez similitudinile și diferențele. Pe de-o parte, m-am concentrat asupra relației dintre lideri și partide, pe de alta, asupra viziunilor despre societate, progres și identitate în cadrul societăților care au îmbrățișat un proiect politic total. În acest tip de analiză, chestiuni precum moralitatea, exterminismul și omogenizarea relevă structuri și mai profunde de gândire și motivație, instrumentale pentru mobilizarea la interior și reproducerea la exterior a mișcărilor totalitare precum fascismul și bolșevismul. În cele din urmă, hybrisul ideologic a fost deopotrivă condiția primară a apartenenței la aceste mișcări și motivul principal al deznodământului lor. În cazul comunismului, apostazia avea să genereze delegitimare și, finalmente, prăbușire sistemică.


Partidele totalitare au fost laboratoare ideologice care au funcționat pe baza machetelor ideologice și care și-au legat viziunile milenariste de gâtul unor întregi societăți. Nemulțumite doar cu răsturnarea condițiilor sociale și economice, aceste partide/mișcări au aspirat la revoluții antropologice și au visat să zămislească Omul Nou. Acest accent pe Omul Nou a fost sesizat în 1932 de către politologul german Waldemar Gurian, unul din gânditorii foarte admirați și de către Hannah Arendt. Cartea lui despre teoria și practica bolșevismului rămâne esențială. Comunismul și fascismul au creat propriile lor birocrații ideologice care au supervizat, orientat și înregimentat masele de oameni. În cazul URSS, această rețea birocratică „a inclus diviziunile aparatului de partid, ministerele educației și culturii, subdiviziunile KGB, secretariatele uniunilor profesionale și prezidiul Academiei de Științe” (vezi Copiii lui Jivago, cartea istoricului Vladislav Zubok). Activitățile ideologice erau privite în regimurile de tip sovietic, precum și în cel fascist italian și nazist german, ca un lanț de operațiuni militare, un „front” cu ofițeri, soldați, aliați și inamici.         


În același timp, liderul nu era doar un conducător tradițional, un despot în sens clasic, ci, mai degrabă, un custode al adevărului. Kenneth Jowitt a observat corect că „există o tendință constantă în leninism înspre liderii executivi puternici” (vezi cartea lui, Noua dezordine mondială, Curtea Veche, 2012). Uneori însă, partidele comuniste invocau, de asemenea, conducerea de către un profet de tip Mesia, un ghid carismatic. Cazurile lui Stalin și Mao sunt cele mai evidente, dar ne vin în minte și Nicolae Ceaușescu, Enver Hoxha, Ho Chi Min și alții. Pe firul argumentației lui Jowitt, în tentativa de a confirma permanent și susține „impersonalismul carismatic” al Partidului, comunismul a amestecat magicul, miraculosul și misticismul într-o aparent științific fondată doctrină totalitară. De fapt, acestea erau ideologii chiliastice acoperite de măști raționaliste, religii politice bazate pe propriul lor sens al păcatului originar, căderii omenirii, chinurilor istorice și salvării finale. 


Pentru filosoful polonez Leszek Kołakowski, bolșevismul și fascismul au reprezentat două încarnări ale prezenței dezastruoase a diavolului în istorie: „Diavolul”, spune el, „a inventat state ideologice, cu alte cuvinte state a căror legitimitate se bazează pe faptul că deținătorii lor sunt deținători ai adevărului. Dacă te opui unui astfel de stat sau sistem, devii inamicul adevărului”. (vezi Modernitatea sub un neobosit colimator, Curtea Veche, 2007). Ambele mișcări au pretins că purifică umanitatea de orice agenți ai decadenței și disoluției. Pentru comuniști, dușmanul era reprezentat de proprietatea privată, burghezie, preoți, culaci. Naziștii au identificat „vermina” evreiască, „iudeo-bolșevismul”, „iudeo-plutocrația” și marxismul drept „sursele tuturor calamităților”.