Nevoia de adevăr

 


În ceea ce privește CPADCR, principalul instrument pentru împlinirea dublului scop al asumării trecutului a fost deconstruirea certitudinii ideologice pe care regimul comunist şi-a fundamentat legitimitatea şi pe care o operaționalizat-o „creativ” în încercarea de a absorbi întreaga societate românească. De la paravanul antifascismului până la discursul „națiunii socialiste”, topoi discursivi ai stalinismului din România au impregnat conștiința publică, simultan distorsionând memoria colectivă cât şi masive secțiuni ale istoriei țării. Astfel, perioada post-decembristă a fost dominată de absența unei expieri, a unei penitențe, a unei opere de jelire (mourning) față de trauma comunismului, mai ales la nivel oficial, dar nu numai. În lipsa oricărui fel de ispășire, a oricărui regret, a fost dificil să aibă loc un proces de reconciliere, premisa fundamentală a acesteia fiind nevoia de adevăr.




 


Având în vedere observațiile anterioare, condamnarea regimului comunist în România poate fi calificată drept una bazată pe un ethos civic-liberal, iar nu drept un discurs absolutist, cum au încercat unii comentatori să o eticheteze, o sursă de legitimare de noi ierarhii de putere în spațiul public şi politic. Voi cita pe larg, dar selectiv, din discursul Președintelui Traian Băsescu din data de 18 decembrie 2006 pentru a clarifica complexul conceptual şi discursiv aflat la baza actului de condamnare. În fața camerelor reunite ale parlamentului, Traian Băsescu şi-a asumat în discurs conținutul, concluziile şi recomandările din Raportul Final al CPADCR, mesajul acestuia devenind document oficial al statului român, publicat în Monitorul Oficial al României, partea a II a, nr. 196 din 28.12.2006. Rezultă așadar că în virtutea Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România care a funcționat pe baza deciziei Președintelui României  Nr. 10/ 21.04.2006, regimul comunist din România a fost condamnat în mod oficial. Principalele teme şi idei ale discursului în cauză au fost:


„Ca șef al statului român, condamn explicit şi categoric sistemul comunist din România, de la înființarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944-1947 şi până la prăbușire, în decembrie 1989. Luând act de realitățile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal. […] În numele statului român, îmi exprim regretul şi compasiunea pentru victimele dictaturii comuniste. În numele statului român, cer scuze celor care au suferit, familiilor lor, tuturor celor care, într-un fel sau altul, şi-au văzut destinele ruinate de abuzurile dictaturii. […] Evocând acum o perioadă pe care mulți ar dori să o uite, am vorbit atât despre trecut, cât și de măsura în care noi, cei de azi, dorim să mergem până la capăt în asumarea valorilor libertății. Aceste valori, chiar înainte de a fi ale României sau ale Europei, țin de valoarea universală, sacră, a persoanei umane. Dacă ne întoarcem acum către trecut, o facem pentru a rămâne cu fața spre un viitor în care disprețul față de individ nu va mai rămâne nepedepsit. Acest moment simbolic reprezintă bilanțul a ceea ce am trăit şi ziua în care ne întrebăm cu toții cum vrem să trăim de acum înainte. Ne vom desprinde mai repede de trecut, vom face progrese mai temeinice, dacă înțelegem ce ne împiedică să fim mai performanți, mai curajoși, mai încrezători în forțele noastre. Pe de altă parte, nu trebuie să dăm dovadă de aroganță istorică. Scopul meu vizează o autentică reconciliere națională, şi asta cu atât mai mult cu cât numeroase tare ale trecutului continuă să ne marcheze. Societatea noastră suferă de o neîncredere generalizată. Instituțiile statului nu par încă să urmărească vocația lor reală, care ține de exercitarea deplină a tuturor drepturilor civile. […] Poate că unii se întreabă ce anume ne dă dreptul să condamnăm? Ca președinte al românilor, aș putea invoca faptul că am fost ales. Dar cred că avem o motivație mai importantă: dreptul de a condamna ni-l dă obligația de a face să funcționeze instituțiile statului de drept într-o societate democratică. Nu avem voie să compromitem aceste instituții. Ele n-au voie să fie discreditate prin faptul că ne apropiem de ele cu deprinderile şi mentalitățile trecutului nostru recent. […] Condamnarea comunismului ne va încuraja să fim mult mai circumspecți față de propunerile utopice şi extremiste, care vor să pună în discuție ordinea constituțională şi democrația. În spatele discursurilor nostalgice sau demagogice se află de multe ori tentația autoritarismului sau chiar a totalitarismului, a negării exploziei de energii individuale, de inventivitate şi creativitate care şi-a făcut loc după decembrie 1989. Am scăpat definitiv de teroare, am scăpat de frică, astfel încât nimeni nu mai are voie să ne pună drepturile fundamentale sub semnul întrebării. Lecția trecutului ne dovedește că orice regim care-şi umilește cetățenii nu poate dura şi nu merită să existe”.


Se pot observa în mesaj câteva direcții de încadrare a semnificației actului de condamnare a regimului comunist din România. Acest act fundamental simbolic este un gest de reconciliere națională prin intermediul asanării şi elucidării trecutului totalitar. Numai astfel se poate depăși „fragmentarea” tipică „moștenirii leninismului”. Cu alte cuvinte, se poate spune că în discursul său, Traian Băsescu a sugerat atât o re-instituționalizare eliberată de povara continuităților din perioada partidului-stat cât şi posibilitatea pentru punerea bazelor unei „legitimități post-totalitare”. În opinia sa, numai astfel se poate reconstrui stabilitatea şi consensul național subminate de experiența regimului dictatorial. Procesul de Vergangenheitsbewältigung pe care l-a declanșat a impus criterii de responsabilizare fundamentale pentru învigorarea şi aprofundarea valorilor democratice în societate. Așa cum afirma şi Jan-Werner Müller „fără confruntarea trecutului nu poate exista încredere civică. Aceasta este rezultatul unui dezbateri continue asupra trecutului.” Consider așadar, evocând teza lui Ken Jowitt, că principala moștenire a leninismului în Europa de Est constă în fragmentarea societății, în distrugerea liantului civic şi a consensului atât de necesare unei democrații sănătoase. Tumultul anilor postdecembriști în România este un exemplu excelent în acest sens. Preponderența intereselor sectare, tendințele autoritare în cadrul spațiului public şi al sferei politice, anomia, toate acestea sunt înrădăcinate în uitare. CPADCR nu a descoperit Adevărul, însă putem spune că ea a îndepărtat cortina refuzului acelor adevăruri care, în pofida faptului că sunt general cunoscute, sunt nerecunoscute cu perseverență. Într-o țară în care măsurile juridice împotriva abuzurilor din perioada comunistă sunt aproape total absente, iar sistemul juridic este fragil şi corupt, CPADCR a reușit să creeze premisele pentru îndeplinirea viitoare a justiției.