Lacheii, sicofanții și fantasmatul „popor”
Nu-mi iese din memorie chipul lui Gogu Rădulescu la o petrecere de la Snagov (era probabil în mai 1965), aerele de jovialitate udată de alcool (Petru Dumitriu îl portretizează fără cruțare în Incognito, citez din memorie, „cu nasul său fie de boxeur, fie de eredo-sifilitic”). Același Gogu Rădulescu, rămas până la capăt alături de tragicomicul dictator, stând înmărmurit, cu un chip flasc de zeitate asiatică lângă un Ceaușescu decrepit în momentul citirii ultimei „proclamații” către fantasmatul popor. Acceptând fără murmur sângeroasele represalii. Tot astfel, este emblematică scena în care toți lacheii, toți sicofanții din mafia de la vârf pronunță (citim pe buzele lor, scena nu are sunet) cuvântul ce exprimă deplina lor capitulare, întreaga lor lașitate servilă: „Jur”. Jura și Mizil, și Trofin, și Dăscălescu, și Verdeț, și Ștefan Andrei, și Răutu, și Burtică, și Janos Fazekas, și Lina Ciobanu, și Virgil Cazacu, și Popescu-Dumnezeu, și Ion Dincă, și Ion Ioniță. Jurau pasionat, ca niște pionieri exaltați, Manea Mănescu și Emil Bobu. Va fi jurat și Ion Iliescu…
Personajele acestui film sunt toți cei care au ridicat statuie unui individ în fond minabil, de o mare viclenie și de o la fel de vastă incultură. Iată-l pe Charles de Gaulle citându-l la București pe Eminescu, în primăvara anului 1968, în plină revoltă studențească pariziană, fără să realizeze ce cutie a Pandorei deschide de fapt: „Vrem statul național, nu cel cosmopolit”. Ce muzică divină pentru urechile național-staliniștilor din România… Iată-l pe Ceaușescu la Praga, cu două săptămâni înaintea invaziei trupelor Tratatului de la Varșovia. O conferință de presă electrizantă, cu mult fum de țigară și întrebări incomode. La Praga fusese abolită cenzura, exista libertatea presei, se configura un sistem politic pluralist, renăscuse societatea civilă. Un miting al prieteniei cu muncitori surâzători așezați după voie, fără agitatori și sloganuri stupide. Alexander Dubček oprindu-i pe cei care voiau să scandeze lozinci. Ceaușescu, cumva derutat, nepricepând cum se poate așa ceva, o adunare spontană, dar gata totuși să-i susțină pe comuniștii reformatori. Nu pentru că le-ar fi împărtășit scopurile, ci pentru că nu putea suporta ideea ca vreo forță străină să se amestece în propriile sale afaceri (politice, economice, etc.) Nu cred că există sintagmă mai frecvent repetată de Ceaușescu decât „neamestecul în treburile interne”. Cu acest gen de retorică a reușit să hipnotizeze nu doar Vestul, ci și pe atâția dintre intelectualii români. Stalinismul antisovietic, acesta a fost secretul succesului intern și extern al regimului întruchipat de Nicolae Ceaușescu. La care se adaugă suportul pentru mișcările radicale tiermondiste, relațiile cordiale cu ZANU, SWAPO și FRELIMO, tot atâtea acronime care nu le spuneau românilor absolut nimic, dar îi asigurau dictatorului imaginea de înflăcărat apărător al cauzelor stângii globale. Plus jocurile din mișcarea comunistă internațională, susținerea (formală, ce-i drept, dar vocală) a eurocomunismului, întâlnirile frecvente cu Luigi Longo, Enrico Berlinguer, Giancarlo Pajetta (PC Italian), Georges Marchais (PC Francez), Dolores Ibárruri, Santiago Carrillo (PC Spaniol), Mitsos Partsalidis, Haralambos Drakopulos (PC Grec–Interior). Să nu uităm legătura specială cu Iosip Broz Tito, consultările periodice cu Edvard Kardelj, Stane Dolanc, Vladimir Bakarić și alți lideri iugoslavi.
Dictatura lui Ceaușescu, o vedem limpede în filmul lui Ujică, a avut neîndoios o perioadă când s-a bazat pe un anumit consens etnocentric, pe un efemer, dar real entuziasm popular și pe complicități în masă. Ideologia era una a revenirii la simbolurile primordiale și primordialiste: vizite de lucru în care Ceaușescu, Maurer și Chivu Stoica strângeau mâinile cu Decebal și Mihai Viteazul. Era evident vorba de spectacole cu implicații simbolice incontestabile, o dramaturgie ce nu se temea de ridicol. Cu cât mai enorme fabricațiile pseudo-istorice, cu atât mai fericit părea beneficiarul lor. În această privință nu se deosebea de alți sultani ai marxismului balcanic: Todor Jivkov sau Enver Hoxha. Este amuzant că peste două decenii, același Ceaușescu, exasperat de reformele lui Gorbaciov, va nega rolul simbolurilor în politică: „Simbolismul o fi bun în artă, în economie și politică nu face doi bani”. Și totuși se obstinează să organizeze potemkiniade, se agață cu disperare de proiectul megaloman al Casei Poporului, mega-sarcofag menit să eternizeze „simbolul comunismului triumfător”. Bucureștiul devenit Paranopolis ori Ceaushima. Romancierul Alexandru Ivasiuc capta întreaga degringoladă în aceste cuvinte: „Suntem 22 de milioane de oameni care trăim în imaginația unui nebun”. Dar era vorba de demența sistemică pe care Ceaușescu a exploatat-o și a exacerbat-o în funcție de propriile apetituri narcisiste. Elena Ceaușescu obișnuia să spună despre Conducător: „Un asemenea om se naște o dată la 500 de ani”. De ce nu la o mie? Stalinismul lui Ceaușescu a dus la paroxism ceea ce istoricul american Robert C. Tucker, biograful lui Stalin, numește filosofia transformismului permanent. Nimic nu avea voie să rămână neschimbat. De la cursul Dunării, la condiția umană însăși. Observați în film cum se uită Ceaușescu la Mao, precum ucenicul la învățătorul omniscient. La fel ca Mao, Ceaușescu visa o radicală ruptură cu lumea veche, oricare ar fi fost prețul pentru această cataclismică cezură. Saltul în imperiul libertății…