Noaptea geniilor adormite

 


Două personalităţi de primă mărime ale literelor contemporane, dacă nu chiar dintotdeauna – americana Harper Lee şi italianul Umberto Eco – intră în posteritate aproape concomitent, pe 19 februarie curent, la distanţă de câteva ore, prima puţin înainte de a rotunji (pe 28 aprilie) cei 90 de ani, cel din urmă abia împlinind (pe 5 ianuarie) 84 de ani. De unde autoarea capodoperei Să ucizi o pasăre cântătoare ducea o viaţă discretă în oraşul său natal Monroeville din Alabama, iat-o având parte de o moarte cu Eco[u]; cititorul în semne care-a dat Opera deschisă, dar şi Numele trandafirului, debarcă pe Insula din ziua de ieri în noaptea în care, mai spre dimineaţă (graţie fusului orar), va fi întâmpinat de-o glorie pe măsură – este ca şi cum moartea, aruncând zarurile, a dat o dublă de maximă valoare; până şi numele li se potrivesc, cu o diferenţă de o singură literă în favoarea lui Umberto Eco.




           Născută pe 28 aprilie 1926 în Monroeville din Alabama, în familia unui avocat, Nelle Lee se face cunoscută sub numele de Harper Lee, debutând cu romanul Să ucizi o pasăre cântătoare (iniţial, o culegere de nuvele, prezentată agentului său literar în 1957, la sugestia căruia dezvoltă subiectul uneia dintre povestiri, To Kill a Mockingbird) în 1960, recompensat cu Premiul Pulitzer în 1961, şi ecranizat un an mai târziu, în regia lui Robert Mulligan, avându-l pe Gregory Peck în rolul principal (film distins cu trei premii Oscar). Consacrarea vine peste noapte, iar cartea ajunge – în chiar deceniul în care America îşi vede asasinat ba un preşedinte, John Fitzgerald Kennedy, în 1963, ba un militant pentru drepturile civile ale populaţiei de culoare, Martin Luther King, în 1968 – o operă cult, una ce a marcat spiritele. De unde se aştepta să-şi continue cariera literară începută atât de strălucit, Harper Lee se retrage din viaţa publică – comparaţia cu J.D. Salinger, autorul romanului De veghe în lanul de secară (1951), se impune de la sine, altminteri şi unul şi altul nedreptăţiţi de Academia suedeză, care nu găseşte de cuviinţă să-i în-Nobel-eze –, publicând arareori în Vogue câteva articole şi eseuri, pentru ca 55 de ani mai târziu să dea la tipar cel de-al doilea roman, Du-te şi pune un străjer (ediţia românească, Polirom, 2015 – prezentată la rubrica de autor „Carte la pachet” pe 11 ianuarie curent), redactat după toate probabilităţile în anii ’60. Însumând circa 500 de pagini, cele două romane – de fapt, este vorba de o dilogie, de vreme ce acţiunea are loc în acelaşi oraş, doar că douăzeci de ani mai târziu în cazul celui din urmă – devin astfel Vechiul şi Noul Testamente ale uneia dintre cele mai consecvente conştiinţe ale epocii contemporane. (Pomenesc doar de dragul statisticii medalia prezidenţială a Libertăţii cu care Georg W. Bush a decorat-o în 2007 pe Harper Lee; n-am nici o îndoială că şi Barack Obama ar fi gratula-o, în aprilie 2016, la împlinirea celor 90 de ani ai scriitoarei – n-a fost să fie, dar valoarea unei personalităţi de anvergura acesteia nu stă în distincţii de stat.)




           Piemontezului Umberto Eco (între paranteze fie spus, se crede că numele său de familie este un acronim pentru ex caelis oblatus – din latină: un cadou din cer –, pe care un funcţionar de stat i l-ar fi atribuit bunicului său, născut orfan; dacă nu cumva însăşi providenţa i-o fi dirijat mâna acelui scrib italian din sec. XIX) i-au trebuie aproape două decenii pentru a sparge cercul închis al iniţiaţilor (numele său devine o referinţă odată cu publicarea tratatului de semiotică Opera aperta, în 1962), înainte să facă o strălucitoare carieră mediatică & literară, începută în 1980 cu romanul Numele trandafirului (Premul Strega, 1981; Prix Médicis étranger, 1982; ecranizat în 1986, cu Sean Connery şi Christian Slater în rolurile principale), şi care a căpătat turaţii cu fiecare nouă apariţie (Pendulul lui Foucault, 1988; Insula din ziua de ieri, 1994; Baudolino, 2000; Misterioasa flacără a reginei Loana, 2004; Cimitirul din Praga, 2010, ca să citez doar titlurile romanelor sale, dintr-o producţie editorială pe cât de abundentă, pe-atât de diversă). Este gânditorul paradigmatic al epocii postmoderne, semnând tratate academice şi best-seller-uri, cărţi pentru copii şi istorii ale Frumuseţii & Urâţeniei; totodată are statura unui creator de anvergură renascentistă, probabil ultimul dintr-o serie începută cu Dante sau Leonardo pe care Italia a dat-o umanităţii. Acoperit de onoruri (titluri academice – Doctor Honoris Causa a peste 50 de universităţi; numeroase premii; distincţii, printre care şi Legiunea de onoare; i-a lipsit doar Premiul Nobel, în ciuda unor nominalizări repetate, fiindu-i preferat bunăoară turcul Ohran Pamuk, al cărui roman Mă numesc Roşu e un soi de remake după Numele trandafirului), a ştiut mai cu seamă să facă faţă succesului, ceea ce într-o lume a top-urilor care mai de care nu-i deloc uşor. Acum, că Umberto Eco tocmai s-a alăturat ilustrelor umbre ale marilor săi predecesori, se cheamă că, dacă ţărâna se întoarce în ţărână, atunci ex caelis oblatus se înalţă la cer, unde i-i şi locul – în constelaţia numelor de primă mărime ale culturii & civilizaţiei europene