Spectacol macabru la groapă! De ce s-a „vindecat” Dumitru Vartic de durere imediat ce sicriul a fost acoperit cu pământ
E iarăși luni în Republica Moldova, țară în care guvernarea așa și nu a găsit curajul să iasă în fața oamenilor să explice, punctual și argumentat, de ce suicidul Ludmilei Vartic nu trebuie perceput ca un omor camuflat.
Toți încearcă să ne convingă că ceea ce s-a întâmplat cu Ludmila a fost un suicid banal, ca rezultat al unei vieți grele duse lângă soțul „iubitor”. Eu am citit expertiza medico-legală și, în urma acesteia, sunt convinsă că mai este nevoie încă de una, pentru că aceasta nu doar că nu răspunde la întrebările esențiale dar a mai și născut altele. Nu mă opresc la toate neconcordanțele că ar fi mai mult de 13 pagini, cât are expertiza, ci mă opresc la întrebarea care a apărut imediat după ce am terminat de citit: Cât a mai trăit Ludmila după cădere? Care a fost, de fapt, ora decesului?
Spun simplu, ca să înțeleagă toată lumea: expertiza arată că, după cădere, Ludmila ar fi putut trăi până la 30 de minute, adică ea nu a murit pe loc. Cu toate acestea, Ludmila nu a fost dusă la spital, nu s-a încercat resuscitarea ei, martorii nu au văzut medicii îngrijorați umblînd agitați în jurul ei cu diferite aparate. Și atunci întrebarea firească este: dacă existau chiar și minime semne de viață, de ce nu s-a încercat salvarea ei? De ce nu s-a urcat în mașină să fie dusă?
Martorii de la fața locului sunt în viață și astăzi și spun același lucru ca și atunci, medicii s-au apropiat, ceva repede au făcut și au spus: „ce ne-ați chemat, ce vreți de la noi că ea e demult rece…” după care au plecat.
Ce ține de ce nu e sânge la fața locului, expertiza spune că din motiv că a căzut în picioare. A-și mai spune ceva ce se bate cu acest ,,în picioare ” dar las pentru cei mai deștepți ca mine să facă lumină.
Alt aspect extrem de important, chiar dacă avem în mână expertiza medico-legală, noi nu știm ora exactă a decesului, nimeni nu riscă să ne spună.
Guvernarea continuă să meargă pe scenariul suicidului. Următorul pas, probabil, va fi să o declare „instabilă psihic”, mai ales că Vartic deja a menționat vizite la psihiatru și narcolog. Omul pare să fi pregătit din timp această narațiune.
Procuratura Generală ne spune că decesul a survenit în urma căderii dar asta nu înseamnă automat suicid că, o cădere poate avea multe cauze: poate fi împinsă, forțată, speriată, poate a mai căzut odată în altă parte.
Îmi este greu de crezut că o mamă cu doi copii alege să se arunce de pe o clădire doar pentru că soțul nu o mai iubește; de ce nu a luat iar pastile? De ce a mers la o moarte atît de violentă, mai ales că ea toată viața se temea de înălțime și era timidă pentru chiar și post mortem, a juca în așa scenarii?
Din relatările rudelor, comportamentul lui Vartic la înmormântare a fost profund suspect: stătea lipit de sicriu, îi șoptea constant că „totul e un teatru, încă puțină răbdare și se va termina”, lua flori pe care le mirosea el și i le apropia și ei să le miroase. La groapă se lovea cu pumnii în cap și în tot acest exces, parcă alunga pe oricine încerca să se apropie. E un comportament greu de înțeles pentru un om care, cu puțin timp înainte, își alungase soția din casă și nu o mai primea nici după poartă.
Imediat după înmormântare, conform acelorași rude, Vartic a revenit la normal: a început să vorbească, a prins culoare în obraji, a devenit sigur pe sine și nu mai avea acea stare de agitație.
Eu nu vreau să ajung prin justiția „vettinguită” și să plătesc daune morale, de aceea spun clar: ceea ce urmează să citiți este doar o fantezie a mea: Este suspect cum cineva care vrea să se sinucidă își aranjează fularul la gât, își fixează gluga și sare într-un mod care pare mai degrabă o aruncare decât o cădere voluntară. Mai avem și imaginile în care soțul, înainte de a o plânge, o examinează atent la față și are grijă să nu se descopere mai mult decât trebuie. Cel mai mare teatru pare să fi fost la înmormântare, tind să cred că cei care l-au ajutat l-au și instruit: să joace rolul omului distrus, aproape înnebunit de durere, să nu permită nimănui să se apropie, să controleze situația, de aici și cercul restrâns de oameni. Copiii nu au fost acolo nu pentru că așa au decis ele, ci pentru că așa a fost mai convenabil, că dacă ar fi fost prezenți, reacțiile lor ar fi putut scăpa de sub control și el ar fi trebuit să-i susțină și sicriul rămânea nesupravegheat. După înmormântare, la masa de pomenire, omul și-a revenit. În mintea lui, probabil, totul mersese conform planului, doar că unele lucruri nu se încheie odată cu înmormântarea, de fapt, ele abia atunci încep!!!!