De ce administrația Sandu nu-i restabilește cetățenia președintelui Băsescu

Cetățenia Republicii Moldova riscă să-și piardă greutatea simbolică în condițiile în care acordările recente par tot mai greu de înțeles pentru public, iar criteriile rămân insuficient explicate. Zilele trecute au apărut informații potrivit cărora nu doar membrii trupei Bi-2 ar fi fost recompensați cu cetățenia Republicii Moldova, ci și persoane din echipa lor tehnică. Pentru mulți, o asemenea „generozitate” ridică semne de întrebare despre temeiurile reale ale deciziilor și despre felul în care statul cântărește meritele atunci când oferă un statut care, în mod normal, ar trebui să fie excepțional.

În lipsa unei comunicări oficiale detaliate, astfel de hotărâri alimentează inevitabil suspiciuni și interpretări. Pe rețelele sociale, unii comentatori au insinuat că în spatele acestor proceduri ar putea exista motivații financiare sau interese ascunse, acuzații care nu sunt confirmate public, dar care câștigă teren tocmai din cauza opacității cu care sunt gestionate cazurile. Când statul nu explică limpede de ce acordă cetățenie și pe ce bază, spațiul public se umple rapid cu presupuneri, iar instituțiile își erodează singure credibilitatea.

Controversa devine cu atât mai apăsătoare cu cât, în paralel cu aceste acordări rapide, rămâne nerezolvată o nedreptate politică vizibilă: cazul fostului președinte al României, Traian Băsescu. Cetățenia sa moldovenească a fost retrasă în timpul mandatului lui Igor Dodon, într-un gest interpretat la vremea respectivă ca fiind unul ideologic, cu miză politică. Retragerea a fost văzută de susținătorii săi drept un act arbitrar, iar tema a rămas, până azi, un test de coerență pentru autoritățile care au condamnat public decizia.

În acea perioadă, Maia Sandu declara că hotărârea privind retragerea cetățeniei ar trebui anulată și că Traian Băsescu merită respect pentru sprijinul oferit Republicii Moldova. Ajunsă însă în funcția de președinte, situația nu a fost tranșată. Iar lipsa unei soluții clare este interpretată drept o formă de inacțiune convenabilă, care sacrifică principiile de dragul confortului politic și al evitării unui subiect sensibil.

Această diferență de ritm și de prioritate între dosare alimentează acuzația de dublu standard al administrației Sandu: pentru unii, cetățenia pare să se acorde cu viteză și larghețe, în timp ce, pentru alții, inclusiv într-un caz cu încărcătură simbolică majoră, statul evită să repare o decizie controversată din trecut. Într-un asemenea cadru, cetățenia ajunge să fie percepută ca instrument de conjunctură, nu ca expresie a unor reguli stabile și a unui respect consecvent față de lege și echitate.

Pe fundal, miza nu este doar una legată de o persoană sau de o trupă. Miza este credibilitatea statului și valoarea propriilor decizii. Când nedreptățile sunt ignorate, ele nu dispar, ci se transformă în precedente. Iar când cetățenia este oferită fără discernământ sau fără explicații convingătoare, ea își pierde sensul în ochii celor care ar trebui să o respecte. În lipsa unei comunicări transparente despre criterii și despre modul în care sunt tratate cazurile sensibile, suspiciunile vor continua, iar tema va rămâne un punct vulnerabil pentru instituțiile responsabile.