Moartea Rosei Luxemburg și imaginarul masculin al Germaniei post-imperiale
Max Beckmann (1884–1950) se aflase în linia întâi a Primului Război Mondial ca infirmier înrolat voluntar. Traumatizat de această experiență, a scăpat de front în 1915 și nu s-a mai întors la Berlin la soția și fiul său Peter, ci s-a dus la Frankfurt, unde a locuit cu vechii prieteni de la academia de artă, Ugi și Friedel Battenberg. Când s-a întors la Berlin în martie 1919 pentru o vizită mai lungă, dealerul pe care îl avea acolo i-a oferit oportunitatea de a face un album litografic. Seria—pe care a intitulat-o „Iadul” (Die Hölle)—se referă tocmai la prefacerile și mizeria Berlinului de după război.
Coperta ne oferă prim-planul unui crainic care promite publicului distracție și spectacol. Este, de fapt, figura artistului însuși, care se portretizează în majoritatea filelor, inclusiv în cea de-a patra, Martiriul. Scena este înțesată de soldați și civili. În centru se află figura feminină, hainele îi sunt răvășite. Este purtată de câțiva bărbați, apar și câteva puști. Brațele Rosei sunt întinse pe diagonala imaginii, într-o postură care amintește de crucificare. În schimb, picioarele-i sunt desfăcute, divulgându-i sexul, și apare goală deasupra taliei. Un soldat o atacă cu patul puștii, un altul își îndreaptă arma direct către ea. În spatele Rosei Luxemburg se întrezăresc niște turle de biserică pe fundalul unui cer împânzit de stele.
Rosa Luxemburg (1870–1919), am scris aici anul trecut, a fost ucisă brutal la scurt timp după prăbușirea Imperiului german și fondarea Republicii de la Weimar. A fost, alături de Karl Liebknecht (1871–1919), fondatoarea grupului comunist numit Liga Spartacus. Exponenți ai facțiunii de stânga a partidului socialist german, cei doi au căutat să reconstruiască Germania pe acorduri sovietice. Viziunile lor radicale au fost atacate de mai centriștii social-democrați și mai ales de către dreapta, care a și numit-o pe Luxemburg „Rosa cea roșie”. Dar Rosa era o vizionară, iar opiniile ei progresiste aveau să fie recunoscute abia după moartea lui Stalin în 1953. Când a fost ucisă, avea 49 de ani.
Probabil că Beckmann citise relatări de presă despre uciderea lui Luxemburg în timp ce pregătea Martiriul. Rosa și Karl, care trăiau deja ascunși, au fost găsiți de poliție în seara zilei de 15 ianuarie 1919. După ce și-a strâns în grabă o mică valijoară și și-a pus haina de iarnă, Rosa Luxemburg a fost dusă la Hotel Eden, cartierul general al uneia din unitățile paramilitare (Freikorps) care acționau în tandem cu poliția. A fost interogată sumar într-o cameră de la etajul al doilea, apoi escortată jos de un anume locotenent Vogel, care urma s-o ducă la închisoare. În orice caz, înainte de a păși în afara hotelului, un soldat a lovit-o de două ori în cap cu patul armei. Rosa s-a prăbușit la podea fără vreun sunet. Doi soldați au dus-o pe sus într-o mașină care aștepta afară, apoi au aruncat-o pe bancheta din spate. Vogel a sărit pe scara mașinii. În câteva secunde, cei care stăteau în fața hotelului aveau să audă o împușcătură. Puțin după aceea, mașina a oprit lângă podul Lichtenstein din Berlin, iar trupul neînsuflețit al Rosei Luxemburg a fost aruncat în râu.
Ceea ce face Beckmann în litografia sa, folosind detalii proprii, inventate, este s-o arate pe Rosa Luxemburg târâtă violent spre mașină. Multe alte detalii sunt însă cât se poate de corecte, inclusiv cei doi soldați care o lovesc cu armele. Beckmann a dat apoi frâu liber licenței artistice iar Rosa nu mai apare în celebra haină de iarnă, ci aproape dezbrăcată, mai mult ca o prostituată prinsă într-un raid al poliției și nu ca o revoluționară politică. Întrebarea care persistă este de ce anume a sexualizat Beckmann întreaga scenă? Mai ales că mai pictase o crucificare fără vreo referință sexuală și că o altă litografie a seriei, Strada (Die Strasse), ni-l arată pe Karl Liebknecht complet îmbrăcat.
Să spunem că descrierile violenței împotriva femeilor reprezintă o temă recurentă în artă. Ceea ce aduce nou secolul XX, mai ales în Germania, este sălbăticia atacurilor. Artiști precum Ernst Ludwig Kirschner, Grosz, Dix, Rudolf Schlichter sau Otto Mueller, au expus, „abuzat”, „rănit” sau „ucis” o multitudine de femei, unele din ele prostituate. Motivele pentru care au făcut-o sunt felurite și doar trauma Marelui Război nu poate explica această bizară propensiune. Printre cauze putem menționa invidia pântecului (la Dix), teama de sexualitate (la Grosz) sau chiar o modernitate afirmată prin fragmentarea și dezintegrarea formei feminine. Multe din junele lui Beckmann par a fi pur și simplu reprezentări falice. Desigur, cauzele pentru această abia înăbușită violență masculină sunt complexe, însă rămâne cumplit de neliniștitoare uniformizarea prin care violența trăită de bărbați (războiul) este transformată în acte de agresiune sexuală împotriva femeilor. Să spunem doar că în Germania, la fel ca peste tot în societatea occidentală a perioadei, criza masculinității a fost conturată de vizibilitatea crescândă a femeilor.
Martiriul lui Beckmann rămâne o imagine care bântuie. Deși simpatiza cu forțele schimbării reprezentate de grupul stângist al Rosei Luxemburg, ca bărbat al timpului său (adică supus la acte de violență din fragedă pruncie și până în armată, cunoscând mai nimic despre psihologia feminină), Max Beckmann și-a „condamnat” artistic eroina pentru că aceasta îndrăznise să-și transgreseze categoria de gen...