Gânduri despre onestitatea intelectuală a lui Eric Voegelin (VIDEO)

Născut pe 3 ianuarie 1901 în Köln, filosoful politic Eric Voegelin a studiat și a predat științe politice la Universitatea din Viena până în 1938. Odată cu Anschluss Österreichs, anexarea nazistă a Austriei, s-a văzut nevoit să abandoneze capitala din pricina scrierilor sale despre ideea de rasă și problema generală a mișcărilor ideologice, inclusiv național-socialismul. A ajuns în Statele Unite și a acceptat o poziție la Louisiana State University, Baton Rouge. În 1959, Voegelin s-a reîntors în Germania pentru a înființa și conduce Institutul de Științe Politice al Universității din München. Ulterior, deși s-a retras din cariera academicăîn 1966, Eric Voegelin a petrecut câțiva ani ca scholar invitat la Universitatea Stanford, The Hoover Institution. Avea să rămână în California, la Stanford, până la moartea sa, pe 18 ianuarie 1985. 


Interesul lui Voegelin pentru studierea politicii s-a dezvoltat ca răspuns la anumite transformări în societatea și cultura europeană a secolului XX. Experiența sa cu marxismul sovietic și nazismul german l-a convins că nicio mișcare nu este doar o simplă greșeală născută din naivitate sau ignoranță. Din contră, cele două erau experimente politice specifice, create în mod deliberat pentru a exprima o anumită înțelegere a „vieții bune”. Faptul că această înțelegere diferea în chip radical de orice concepte tradiționale—fie din patrimoniul clasic grec, fie din creștinism—nu era, potrivit lui Voegelin, o simplă chestiune de ignoranță culturală sau istorică. Pentru el, atât marxismul, cât și nazismul manifestau consecințele pragmatice ale unei acute dezordini spirituale. Ca expresii ale unei crize civilizaționale mai profunde, asemenea mișcări politice puteau fi înțelese doar prin analiza acelor forme specifice de conștiință umană care le-au dat naștere. 




 


Este și motivul pentru care, în 1943, Voegelin scria: „Am ajuns într-un punct mort cu tentativele mele de a găsi o teorie a omului, societății și istoriei care ar permite o interpretare adecvată a fenomenelor din cadrul domeniului meu de studiu. Analiza mișcărilor comunismului, fascismului, național-socialismului și rasismului, a constituționalismului, liberalismului și autoritarismului a relevat fără dubiu că în centrul unei filosofii a politicii trebuie să se afle o teorie a conștiinței: însă instituțiile academice ale lumii occidentale, variile școli filosofice, bogăția de metode, nu oferă instrumentele intelectuale care să facă evenimentele și mișcările politice inteligibile”. (Eric Voegelin, Anamnesis, Notre Dame: University of Notre Dame Press, 1978, p. 3)


Deși nu a fost la fel de cunoscut printre istorici pe cât a fost printre politologi, Eric Voegelin a exercitat o influență continuă asupra liderilor politici social-democrați și creștin-democrați. Viața sa timpurie a fost o reflecție asupra dezvoltărilor intelectuale și a haosului Germaniei și Austriei între cele două războaie mondiale. Analiza sa asupra nazismului rămâne extrem de relevantă pentru istorici întrucât descrie justificarea nazistă a Holocaustului în anii 1930, chiar dacă naziștii înșiși abia urmau să comită crima de masă. 


Voegelin nu a fost suficient de inspirat pentru a prezice dimensiunea Holocaustului, dar a înțeles foarte bine că justificarea ideologică a violenței naziste era nelimitată. Descrierea pe care a făcut-o extremismului politic ca gnosticism în 1952 rămâne o explicație validă a atașamentului indivizilor la nazism și a voluntarismului criminal al celui de-Al Treilea Reich.


Să spunem doar că speranțele ruinate și carierele distruse au desfigurat viețile multor cărturari emigranți care supraviețuiseră Europei nazificate. Hannah Arendt (1906–1975) și Eric Voegelin au fost, cel puțin din acest punct de vedere, mai norocoși. Ambii au cunoscut în America, noua lor casă, succesul și recunoașterea academică. Arendt, evreică germană, părăsise Berlinul curând după ascensiunea lui Hitler la putere în ianuarie 1933. După o ședere la Paris, avea să ajungă în Statele Unite în mai 1941. Voegelin, un german relocat cu familia la Viena la vârsta de nouă ani, ajungea în America după 1938. 


Diferiți ca persoane în multe privințe, Arendt și Voegelin s-au contrat asupra multor chestiuni. Ambii au investigat ideea vinovăției colective germane și ambii au respins ca absurdă opinia că triumful național-soicialismului ar fi fost rezultatul carismei lui Hitler. Perfect onești și autonomi în gândire, cei doi s-au opus ideologiei indiferent de culoarea ei. Ambii au condamnat sociologia și psihologia analitică drept pseudo-discipline obscurantiste. Și ambii, desigur, au fost excepții ale științei politice americane care n-au pierdut deloc vremea cu pozitivismul. 


Chiar și așa, în pofida unei anumite marginalizări în interiorul câmpului, recunoașterea lor a survenit devreme. Voegelin fusese subiectul unui articol de primă pagină în revista Time, în 1953, iar Arendt apăruse cu doi ani înainte pe coperta revistei Saturday Review of Literature. Reputația lor îi făcea greu de ignorat, chiar și în respingere. Legați mai mult prin aversiuni comune decât prin entuziasme împărtășite, atât Voegelin, cât și Arendt au criticat în termeni duri acel spirit al epocii (Zeitgeist). 


Toate aceste coordonate au fost marcate de o apreciere reciprocă, însă nu și de o prietenie profundă. Știm astăzi că Arendt i-a lăudat lui Voegelin volumul Race and State și i-a recomandat lui Karl Jaspers The New Science of Politics („cartea se află pe o pistă greșită, dar este importantă fără doar și poate”). Cei doi au oferit perspective surprinzător de diferite asupra totalitarismului, evidente mai ales din corespondența pe care au purtat-o și din celebrul schimb de replici din 1953, în The Review of Politics...