Bătălia pentru reconstituirea sferei publice
Liderii sovietici păstrau monopolul asupra interpretării marxism-leninismului și priveau orice nouă reformă drept „abatere” de la dogmă; în același timp, intelectualii critici est-europeni înțeleseseră că adevăratele cerințe ale societății, ale vieții independente a cetățenilor, nu pot fi limitate de programul restrictiv formulat de „liberalii” partidului comunist.
În 1978, Adam Michnik descria principala slăbiciune a reformismului intrapartinic: identificarea opoziției cu fundamentele lingvistice și metafizice ale unei ordini consacrate. Deși dezgustați de excesele birocratice, intelectualii critici au rămas loiali valorilor supreme ale socialismului. Sistemul lor de convingeri nu era radical diferit de ceea ce predica ideologia oficială.
Pentru masele nemulțumite, obsesivele referințe revizioniste la natura imaculată a socialismului, adulterată pasămite prin abominabilele practici staliniste, au sunat neinteresant și chiar suspect. Același Michnik compara experiențele poloneze ale lui octombrie 1956 („dezghețul polonez”) cu Primăvara de la Praga și conchidea:
„Deși a fost absența unui stimul din partea Moscovei cea care a făcut Primăvara de la Praga diferită de Octombrie polonez, o similitudine importantă este inspirația de natură intrapartinică a «mișcării pentru reînnoire». În ambele cazuri, punctele forte și slăbiciunile mișcării au fost determinate de caracterul acestei inspirații”. (Letters from Prison)
Primăvara de la Praga a fost un vlăstar târziu al hrușciovismului și, ca tendință în interiorul lumii comuniste, acesta din urmă și-a pierdut rapid puterea de atracție. Era nevoie de o abordare diferită, de o strategie acordată la vremurile conservatorismului politic brejnevist care să nu reprezinte pur și simplu o restaurație a stalinismului, ci, mai degrabă, o nouă etapă în procesul de descompunere a regimurilor comuniste.
Noua strategie trebuia să țină seamă de caracterul din ce în ce mai perimat al mitologiei fondatoare a sistemului existent, dispariția primei generații de cruciați staliniști și ascensiunea unor elite politice interesate de simpla prezervare a propriilor avantaje. Sistemul își pierduse imboldul absolutist inițial, stagnarea și imobilitatea erau principalele lui trăsături. Mecanizarea din ce în ce mai accentuată a ideologiei a scos la iveală toate crăpăturile din edificiul sistemului, care puteau fi de-acum exploatate de către opoziție.
În anii ’70, nu mai existau lideri carismatici în țările comuniste est-europene, niciun mecanism retoric sau ideologic capabil să mobilizeze largi segmente de populație și niciun zelot real dispus să apere sistemul pentru că l-ar fi considerat moral superior celui capitalist. În mod aproape imperceptibil, sistemul totalitar clasic fusese înlocuit printr-o combinație de tehnocrație, birocrație și autoritarism inert. Și mai important, principalul element psihologic care a făcut stalinismul posibil—senzația universală de neajutorare individuală—dispăruse aproape complet.
Regimurile, desigur, puteau apela încă la mijloace violente pentru a suprima opoziția și prea puțini au fost cei din opoziție care și-au imaginat posibilitatea apariției unor partide politice alternative. Era însă clar, pentru prima dată, că disidența devenise posibilă și că ea ar putea avea un impact social real.
Pe măsură ce regimurile comuniste au intrat în declin sub povara propriei ineficiențe, pe măsură ce elitele și-au pierdut sentimentul predestinării istorice și au arătat semne de nervozitate, a devenit posibil pentru o societate civilă mult timp amuțită să se reorganizeze și să se lanseze într-o bătălie pentru reconstituirea sferei publice...