De la rezistență la deportare: A vorbi pentru cei care n-o mai pot face
Neus Català (1915–2019) s-a născut și a crescut în Priorat, Catalonia, traversând cu brio o copilărie rebelă și o adolescență fericită. Tatăl ei se numea Baltasar Català, fost comunist activ în timpul Războiului civil și ghid montan pentru maquisarzi în timpul și după război. Mama ei se numea Rosa Pallejà. Neus a fost la rându-i membră a Partidului Comunist Spaniol, a co-fondat Partidul Socialist Unificat din Catalonia (PSUC) și a pus umărul la organizarea Tineretului Socialist Unificat din Catalonia (JSUC). Despre tinerețea pe care mai târziu mărturisea că și-a petrecut-o alături de prieteni, Català spunea că i s-a sfârșit brusc în ziua în care a ajuns la Ravensbrück. Necrologul New York Times din 21 mai 2019 ne prezintă o femeie de 103 ani ca ultim supraviețuitor spaniol al temutului lagăr de concentrare nazist.
Alături de mulți alți catalani, Neus Català trecuse granița în Franța la sfârșitul Războiului Civil Spaniol (1939). S-a aflat printre cei 500.000 de spanioli care s-au refugiat din calea armatelor generalului Francisco Franco atunci când Barcelona a căzut, în martie 1939. Asemeni celorlalți, Català a trăit într-unul din centrele de primire/internare, eufemismul francez pentru lagăre de concentrare destinate spaniolilor. Atât ea, cât și familia și prietenii s-au străduit să-și găsească locul în societatea franceză, acolo unde și-ar fi putut continua viețile în pace. Català a devenit curier al Rezistenței de îndată ce naziștii au ocupat Franța în 1940. Acolo l-a și cunoscut pe primul ei soț, Albert, un maquisard anarhist din grupul numit Turnac. S-au căsătorit în decembrie 1942 și i-au interogat împreună pe membrii noi ai grupului, cu scopul de a depista eventualii agenți Gestapo infiltrați. A fost arestată alături de Albert și alți câțiva camarazi pe 11 noiembrie 1943. Au fost transferați imediat la Perigeaux pentru ca bărbații să poată fi torturați de către Gestapo. Mai târziu, naziștii i-au transferat la Limoges, unde au și rămas pentru două luni de zile. De acolo, au fost mutați la Compiègne, în Nordul Franței, spre a-și primi sentințele. Neus Català a fost condamnată la muncă silnică pe viață, iar în ultima zi din ianuarie 1944, a fost transferată la Ravensbrück, un lagăr de categoria a treia pentru femeile care fuseseră active în mișcarea de rezistență.
La Ravensbrück, Català și-a primit numărul de identificare. Se descria pe sine, la acea dată, ca pe o fată simplă de la țară care a ajunsese soră medicală în Războiul Civil Spaniol. Gardienii de aici au ras-o în cap și au îmbrăcat-o în sinistrele pijamale cu dungi albastre și gri. La primul control medical la care a fost supusă în lagăr, Neus a fost depistată cu tuberculoză, ceea ce, în cele mai multe cazuri, în condiții de concentrare, devenea sinonim cu o sentință la moarte. La un al doilea control cu raze, nu s-a descoperit nimic din primul diagnostic și Català a fost considerată aptă de muncă. Fusese scăparea ei: câtă vreme prizonierul este capabil să producă, scapă de cuptoarele crematoriului. Neus Català a fost eliberată din lagăr pe 5 mai 1945 iar armata americană i-a asigurat transportul până la granița sudică a Franței, acolo unde a și descoperit că fusese singura supraviețuitoare a grupului.
Spre apusul lungii sale vieți, Català a publicat o colecție de mărturii cu titlul De la resistencia a la deportación (Ediciones Península, 1 iunie 2000). Volumul se deschide cu epigraful paratextual al lui André Malraux, în spaniolă: „No son las armas las que hacen el ruido de las guerras, es el silencio de los muertos.” Nu armele compun zgomotul războaielor, ci tăcerea celor morți. Altfel spus, Català recunoștea că tăcerea acelor femei spaniole dispărute în lagărele de concentrare naziste trebuia auzită—de fapt, un imperativ istoric: a vorbi pentru cei care n-o mai pot face.
Multe din mărturiile scrise pe care a reușit să le strângă în acest volum i-au parvenit în franceză sau chiar provensală, pentru că femeilor care trăiseră în exil în Franța atât de mult timp nu le mai venea ușor să comunice în spaniolă ori catalană. Neus Català a făcut toată munca de traducere în spaniolă (castiliană) și editare. Nu toate cele cincizeci de mărturii ale colecției sunt scrise de femeie, dar toate sunt despre femei. Două au fost scrise de bărbați, foști luptători de gherilă spanioli care activaseră în Franța în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar un al treilea era soțul unei femei care supraviețuise lagărelor de concentrare, însă murise de la eliberare. Restul, erau mărturii scrise de femei despre ele însele și ale lor „camaradas”, un termen care apare în aproape toate textele, în special când naratoarea își clamează afinitatea sau apartenența la partidul comunist.
Din cele patruzeci și șapte de mărturii, douăzeci aparțineau unor femei care supraviețuiseră unor lagăre de concentrare precum Ravensbrück, Bergen-Belsen sau Mauthausen. Descrierile sunt vii și explicite. Restul de douăzeci și șase de mărturii aparțin unor femei care au făcut parte din Rezistența armată sau nearmată. Niciuna dintre acestea nu a ajuns în lagăre de concentrare, deși se prea poate să fi fost, ocazional, arestate. În introducerea la această incredibilă colecție a tragediei secolului XX, Català, cea care s-a ambiționat să ne însoțească memoria vreme de 103 ani, scria despre urgența documentării experienței femeii spaniole republicane după Războiul Civil. Aceleași femei care au devenit mai apoi—deloc întâmplător—infrastructura mișcării de rezistență anti-nazistă din Franța...