Scrisul, o dimensiune a sacrului
(Zilele acestea urmează să apară nr. 3-4/2021 al revistei Vatra, publicaţie fundată încă la 1894 de Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale şi George Coşbuc; seria nouă datează din 1971, redactor-şef fondator Romului Guga. Cum suntem la jumătate de cale dintre Paştele catolic, rămas în urmă, şi Paştele ortodox, care se apropie, vă propun un fragment din dialogul nostru cu Vasile Gribincea, mai tânărul coleg în ale scrisului, în care vorbim despre sacru.)
V. G.: sanG d’encre conține câte un poem din Abece-Dor (1989) și Levitații deasupra hăului (1991), ambele texte – „Fetița pe sferă” și, respectiv, „Înălțarea” – problematizând la modul acut prezența sacrului. Versul final din „Pocitania” – ultimul poem antologat în sanG d’encre – este „şi această – de două milenii, pe mică de ceas – întrebare: «eu, Doamne?»” Între aceste puncte-cheie ale arhitecturii volumului, Transcendența este un reper frecvent, intens (uneori bulversant) în poemele antologate. Cum ați caracteriza necesitatea și evoluția acestei dimensiuni la nivelul proiectului poetic pe care l-ați articulat de-a lungul ultimelor trei decenii?
Em. G.-P.: N-aş putea spune de când anume căutarea sacrului a structurat creaţia mea poetică, cert este că deja „naivă Lumina proprie” (debutul „cu stângul” din 1986) conţine nişte trimiteri (mai degrabă de faţadă) la iconarul Andrei Rubliov, la Michelangelo zugrăvind Capela Sixtină, unele „epurate” de cenzură, dar abia începând cu Levitaţii deasupra hăului (1991), având drept moto un citat din Evanghelia de la Matei, Transcendenţa a intrat constant în cărţile mele. Încă înainte să ne fi cunoscut, Al. Cistelecan scria despre acest volum, primul cu grafie românească, din ’91: „Tânărul poet basarabean n-are nimic din lirica de smirnă şi tămâie practicată la noi şi el nu va cânta nici o clipă cu suficienţă popească. Poezia lui nu e una de amvon, de pure incantaţii bizantine şi beatitudini livreşti, ci o asumare tragică a credinţei. Ea nu celebrează un sentiment convenţional şi un decor şi nici nu profită de ritualitate şi simbolistică pentru a-şi asigura un registru de exerciţiu. Revelaţiile şi epifaniile sale cutremură de fiecare dată realul, manifestându-se ca frisoane existenţiale. Graţia acţionează la el convulsiv, mai degrabă cu atrocitate decât cu delicateţe. În sufletul ortodox al lui Galaicu-Păun zace un protestant şi chiar în expresionismul crucificării el exploatează mai curând o tradiţie catolică decât una bizantină”. Ce-ar mai fi de adăugat? – că titlul Cel bătut îl duce pe Cel nebătut este o parafrazare a Drumului Crucii; că nu a fost volum în care imagina christică să nu transpară, pe faţă sau în filigran; că Figură în repaus (despre care Ion Pop zicea că „mai toată poetica lui Galaicu-Păun e concentrată în acest poem remarcabil”), scris încă la începutul anilor ’90, dar apărut abia în Arme grăitoare, defineşte un demers de peste trei decenii, la fel ca şi iov & vio, redactat în 2010, fără a uita de „fulguraţiile” transcendenţei din Apa.3D – toate se conjugă spre a atinge cheia de boltă, Divinitatea. Ţin totuşi să precizez că nu sunt – ca să zic aşa – „zugrav de biserici” (am avut unul care s-a descurcat cu brio), iar poemele mele nu „ilustrează” credinţa; câtă o fi, „febra vizionară”, despre care vorbesc mai toţi criticii, vine mai degrabă din căutare, fără să ştiu dinainte dacă ajung unde m-am pornit sau mă pierd pe drum. Scrisul însuşi, în opinia mea, constituie o dimensiune a sacrului, hélas! pentru mulţi pierdută; dacă n-aş crede în ceea ce scriu, probabil nici n-aş face-o sau m-aş fi lăsat de mult! Îngăduie-mi-se să mă semnez cu acest versuri, nu înainte de a vă ura Sărbători fericite:
Euharistie
Imitatio
Christi
la scară
umană, din
Eli Eli lama
sabachthani
nu reţin de-
cât lama
pe limbă
în chip de
ostie, spre
a adeveri –
de la Ioan,1:
1-10 citire –
că abia
cu preţul
sângelui
cuvântul
se face
materie.