Criza democrației și lecția americană (II)

Cazierul la zi

Acestea sunt doar pericolele interne ale democrației și ele rămân apanajul teoriei politice. În lumea acelor little verities of fact, însă, a acelor evidențe despre care vorbea și Hannah Arendt, democrația—cea americană, mai ales—a acționat adesea de o manieră care a sugerat o încălcare a propriilor principii „de acasă”. Ne gândim la comportamente iresponsabile pe scena internațională, la invazii neautorizate ale altora, la amestecul în afacerile interne ale unor state mai slabe, la aprobarea tacită a brutalității și genocidului, la abuzarea sistemului de veto ONU în detrimentul păcii și armoniei, și așa mai departe. La toate acestea se adaugă adâncirea clivajului dintre săraci și bogați, războiul împotriva terorismului ca dușman invizibil, efectele globalizării și, mai recent, pandemia de coronavirus.

Democrația modernă (și cea americană nu face excepție) se confruntă și cu o birocrație hiperdimensionată care, nu de puține ori, a ajuns să se perceapă deasupra treburilor publice și politicii democratice. Există, de asemenea, și o elită corporatistă care susține că eficiența nu poate fi obținută decât printr-un control ierarhic, că democrația înseamnă strict reprezentare politică și nu are nimic de-a face cu zona de producție. Avem apoi o elită tehnocrată care nu vorbește defel limba cetățeanului simplu, după cum avem și o altă elită, a securității naționale, favorabilă sacrificării anumitor libertăți, irascibilă când vine vorba de politica democratică civilă.

Toate aceste elite au reușit să inducă ideea că centralizarea tehnocratică face parte din practica democratică și au manipulat variile sloganuri pentru a-și impune, de fapt, propria agendă. Să ne gândim, de pildă, la cele mai influente aripi ale Partidului Republican american, care se folosesc cu viclenie de dreapta creștină și micile institute de tip Cato spre a-și vedea împlinit programul centralizării conservatoare.

Ce-i de făcut?

Ceea ce vreau să spun aici este că nu trebuie să privim actuala criză globală a democrației ca pe ceva ușor deviant, care poate fi cârpit pe ici, colo, sau să credem că sistemul este fundamental sănătos și doar are nevoie de câteva mici corecții. Adevărul este că am fost confruntați cu întrebările clasice ale teoriei democratice încă de la începuturi, chiar dacă am ales să luăm ca sigur sistemul despre care Francis Fukuyama spunea în mod eronat că va pune capăt istoriei.

În opinia mea, trebuie să înțelegem și să înfruntăm cu mult curaj adevărata amenințare la adresa democrației. Democrația trebuie să descopere ce anume se întâmplă atunci când dispare consensul—cel care, cel puțin teoretic, subîntinde toate politicile într-o societate. Evident, pe cât este de imperfectă, societatea modernă pare aproape de neimaginat fără democrație liberală și economie de piață. Singurul model rival pare a fi China, însă nici acolo nu putem fi siguri că va avea succes pe termen lung...

Dacă populismul reprezintă o mutație periculoasă pe scara democrației reprezentative, atunci trebuie să găsim soluții care să-l contracareze. Să ne decidem dacă trebuie întărite instituțiile reprezentative și apărată autonomia liderilor politici, sau, din contră, să considerăm că politica partizană și-a atins limitele și să reinventăm democrația reprezentativă pentru această epocă a „abundenței comunicaționale”.

Oricum ar evolua sau involua lucrurile la nivel global, senzația mea este că această revoluție comunicațională (aflată încă în derulare) generează deja un nou tip de democrație, care funcționează într-o cu totul altă galaxie media și are un cu totul alt etos. Este o democrație orizontală, încă intuitivă, care tinde să reducă dominația și să-l împuternicească pe cetățeanul obișnuit. Ei bine, această transformare copernicană în natura și justificarea etică a democrației este și cea care ne obligă să gândim dincolo de cadrele teoretice tradiționale ale teoriei democratice.