Gesturile rezistenței anti-naziste

Polemicile postbelice cu privire la rezistența evreiască anti-nazistă au tins uneori să exagereze amploarea fenomenului, alteori au venit cu pretenții exagerate despre nivelul de sprijin oferit activității partizanilor sau chiar au amplificat rolul rezistenței în eliberarea variilor țări ocupate de germani. Alteori, nou-înființatele guverne și regimuri postbelice au căutat să-și legitimeze autoritatea, în parte, prin sacrificiul eroic din timpul conflagrației.  

Pentru evreii din Israel și din diaspora miturile postbelice despre rezistența evreiască au fost și mai problematice. Bunăoară, puțini evrei au mai avut dispoziția necesară să construiască această mitologie în contextul șocului imediat al războiului și al Holocaustului. Cel puțin în primii ani după război, o tăcere ciudată s-a așternut peste comunitățile evreiești în legătură cu subiectul nimicirii a două treimi din evreimea europeană și a unei treimi din cea globală. Mulți supraviețuitori care s-au întors în țările occidentale direct din lagărele morții au descoperit, spre oroarea lor, că descrierile teribilelor experiențe îi făceau pe alți evrei să se simtă inconfortabil și nu păreau de vreun folos în stabilirea unei agende postbelice coerente.

În plus, pentru mai mult de 15 ani de la eliberarea Europei, istoricii abia dacă au atins subiectul delicat al Consiliilor Evreiești. Prin urmare, a scrie sau a vorbi despre rezistență, la fel cu a scrie sau a vorbi despre Shoah, era o misiune care revenea celor care trecuseră prin tragedie în mod direct, participanți la lupta împotriva naziștilor ale căror amintiri îndurerate au fost publicate după război și supraviețuitori care și-au povestit experiențele de la înălțimea autorității morale pe care le-o conferea suferința.         

Definițiile laxe au însemnat pretenții la fel de generale cu privire la rezistența evreiască. Scriind dintr-o perspectivă evreiască naționalistă pe urmele a ceea ce publicaseră Hannah Arendt (Eichmann in Jerusalem: A Report on the Banality of Evil, 1963) și Raul Hilberg (The Destruction of the European Jews, 1961), acele declarații tari la adresa comportamentului evreiesc din timpul tragediei, istoricul Saul Esh afirma (The Dignity of the Destroyed) că reacția generală a maselor evreiești față de oroarea nazistă fusese ceea ce se cheamă o kiddush ha-hayyim: „sanctificarea vieții” sau impulsul copleșitor de a prezerva viața în mijlocul morții.

Această interpretare poate fi la fel de bine analogia evreiască la acele tendințe din istoriografia generală a rezistenței care arată înspre grupurile societale și alte sub-culturi care și-au apărat propriul spațiu prin ceea ce istoricul Michael Geyer numea „inventivitate și tenacitatea localismelor” (Resistance as an Ongoing Project). În această accepțiune, rezistența include curajul civic al micilor sau marilor gesturi, acțiuni locale sau atacuri reale asupra structurii de dominație nazistă. Inspirându-se din dovezile accesibile despre viața din ghetouri, lupta pentru supraviețuire fizică, precum și pe remarcabile realizări în contextul unor incredibile privațiuni, același Saul Esh afirma că voința de a trăi a însemnat adesea o loialitate fermă față de „viața evreiască”. Este ceea ce Yehuda Bauer numea a ține „trupul și sufletul laolaltă”, în fapt, sarcina esențială a Consiliilor Evreiești pe care le-a etichetat ca „rezistență nonviolentă, salvatoare de vieți”.

Pentru Olga Ștefan, autoarea documentarului Gestures of Resistance din cadrul proiectului Viitorul Memoriei, această paradigmă pare a rezona și cel mai bine. În colaborare cu organizația non-guvernamentală Post Bellum din Praga și Bratislava Policy Institute, Olga a realizat un film de 60 de minute despre micile gesturi ale rezistenței de tip kiddush ha-hayyim. De altfel, Dl. Alexandru Elias, unul din supraviețuitorii intervievați, a punctat cu foarte multă modestie faptul că, cel puțin în opinia sa, „ei [cei din Hașomer Hațair] au fost doar niște oameni de atitudine”, și nu o rezistență activă, fățișă, armată.

Documentarul se vrea a fi o poveste coagulată din experiențe românești, slovace și cehești, bazată, printre altele, pe interviuri cu supraviețuitori ai deportărilor de la Auschwitz sau din Transnistria, pe lucrări artistice emanate din experiența concentraționară și alte colaje istorice relevante pentru traumele majore ale secolului XX. Conceptul de „rezistență” cu care operează filmul este unul larg, reflexiv, și nicidecum expresia fidelă a unui adevăr istoric imuabil. Capitolele care subîntind narațiunea Olgăi Ștefan sunt denumite, de altfel, în acord tacit cu viziunea istoriografică polimorfă despre care vorbea și Geyer—„rezistența ca proiect în derulare”: Rezistența armată (cap. 1), Rezistența prin artă (cap. 2), Rezistența civică (cap. 3), Rezistența prin solidaritate (cap. 4).

Unul din interviurile de referință ale documentarului a fost realizat de Post Bellum cu cehoaica Erika Bezdíčková, supraviețuitoare de Auschwitz, Genshagen și Sachsenhausen, ba chiar și a unui „marș al morții” în 1945. Sora Erikăi, Jolana Kellermanova, care luptase în Insurecția națională slovacă la Banská Bystrica și trecuse prin lagărul de la Theresienstadt, a trăit după război la Cluj, cu un maghiar local, înainte de a se întoarce în Cehoslovacia. Apar interviuri cu supraviețuitorul slovac Otto Šimko (partizan în brigada Liptovský, epurat de tovarășii săi comuniști după război), cu Mikuláš Brőder (trecut prin lagărul de muncă de la Nováky, fugit în munți după înăbușirea Insurecției slovace), cu Alexandru Elias (a cărui poveste e legată de grupul Hașomer Hațair, de procesul împotriva acestuia și de închisoarea Văcărești), dar și cu Theodora Iancu despre tatăl ei, Marcel Iancu, cu Veronica Rosenberg, fata simpatizantului comunist Adalbert Rosinger (care ne-a lăsat niște Memorii despre experiența sa în lagărul de la Târgu Jiu), sau cu fiica lui Gabriel Cohen, artistul care crease sigla Scînteii în anii 1930 și care trecuse pe la Jilava, Tg. Jiu și Vapniarka.

Despre procesul împotriva grupului Hașomer și despre corespondențele cu procese similare, cum ar fi cel împotriva Trandafirului Alb, la München, a mai vorbit Olga Ștefan și în aprilie, pentru Radio Europa Liberă, cu regretatul nostru coleg, Victor Eskenasy.